Un Hamlet de provincie

Iată aici o trăsătură esențială a operei lui Cehov: ridicolul care deodată se amestecă cu tragicul, comicul care face brusc loc dramei, în aceeași piesă, în aceeași scenă, chiar în decursul câtorva replici. Cineva spunea că Bernard Shaw „demască sublimul”. Cehov pune sublimul alături de ridicol și le întărește prin contact, pe amândouă.

Cehov nu râde niciodată numai ca să râdă, ca să se amuze și ca să amuze pe alții. Nimic mai departe de râsul lui decât zeflemeaua răutăcioasă sau acel soi de glumă pe care francezii o numesc la blague și care este o luare peste picior, o glumă fără răutate, dar superficială, fără adâncime, simplă șotie verbală, de multe ori întemeiată pe un calambur. Lui Cehov i se potrivește câteodată celebra replică a lui Figaro din Bărbierul din Sevilla: „Mă grăbesc să râd de orice, de frică să nu fiu silit să plâng”.

Fără îndoială, foarte adesea ne întâmpină în opera sa umorul în dosul căruia se ascunde amărăciunea și indignarea, dar Cehov, cum am mai spus, știe să amestece în creația lui satira și duioșia, sentimentul și ironia, hazul și poezia. Acest amestec, mai exact această împletire de elemente contrastante alcătuiesc o trăsătură originală care îl deosebește de toți scriitorii care au mânuit umorul și satira. Asta îi dă o fizionomie cu totul aparte, un stil, poate nu atât de expresie, cât de atitudine în fața realității, care te face să simți tonul lui propriu chiar după ce ai citit numai câteva rânduri din vreo povestire sau din vreo piesă a lui. Am vorbit de poezie. Cehov e plin de sugestii poetice, uneori aproape la fiecare pagină. – Al. Philippide

Cele trei interprete ale „iubirilor lui Platonov” ne-au oferit realizări de înaltă măiestrie; cu deosebire a impresionat Sanda Toma, creatoarea tulburătorului portret al Sașei, soția iubitoare, de o cuceritoare feminitate căreia îi citești puritatea în fiecare privire și îi simți umanitatea caldă, simplă în fiecare reacție; remarcabilă sensibilitatea Silviei Popovici, care a înnobilat pasiunea pătimașei Anna Petrovna cu o subtilă demnitate, semeață dar reținută; la rândul ei Vasilica Tastaman, într-un rol mai ingrat ca evoluție dramatică, a dat Sofiei o fascinație deosebită, trădându-i neliniștea printr-o continuă vibrație interioară. Platonov, prototipul ratatului ridicol, a fost interpretat de Amza Pellea; corespondența reală dintre erou și interpret se bazează în special pe datele exterioare, pe farmecul acestui bun actor de film. […] – Emil Riman