ISTORIC

În 1972, Lucian Giurchescu continuă promovarea lui B. Brecht în rândul spectatorilor români, montând piesa Mutter Courage. Regizorul își dezvăluia cu două luni înainte de premieră intenția: Voi amesteca - formal - câteva stiluri, mixtura având, sper, ea însăși un stil. Va fi o îmbinare de teatru realist cu teatru manifest, o combinație de teatru trăit cu teatru jucat. Cu grija să nu se simtă că e vorba de destinul a doi-trei eroi, ci de al unei colectivități.

În același an, Ion Cojar monta spectacolul Preșul de Ion Băieșu, despre care dramaturgul se confesa: Piesa a fost scrisă cu scopul clar de a face oamenii să râdă. Eu însumi, în timp ce scriam, râdeam până cădeam sub masă. Sunt în ea o sumedenie de tipuri, situații și replici de un haz turbat, scrise cu o mare finețe și adâncime intelectuală; atât de mult îmi plac, încât nici nu-mi vine să cred că le-am gândit eu.

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale – în viziunea lui L. Giurchescu (1973) – primește cele mai râvnite elogii care se pot aduce. Pe de o parte, s-a afirmat că spectacolul câștigă în noutate (majoritatea spectatorilor cunoscând textul pe dinafară) iar pe de altă parte, fiind jucat fără traducere în Suedia în fața unui public nevorbitor de limba română, s-a spus că spectatorul străin îl poate urmări pe Caragiale în mod de sine stătător - și aceasta datorită spectacolului realizat de români cu ritm și temperament. (Frankfurter Allgemeine Zeitung RFG).

Cu Trei Surori (1975) de Cehov, în regia lui Lucian Giurchescu ne aflăm în fața unei noi ipoteze regizorale interesante, incitând în chip pozitiv la discuții, având ca rezultat (...) un foarte bun spectacol (Aurel Bădescu), iar cu celălalt spectacol cehovian, Livada cu vișini din 1979, Teatrul de Comedie s-a prezentat admirabil la un greu examen (Contemporanul), cunoscută fiind dificultatea montării acestor spectacole, știute pe dinafară de spectatori.

Pețitoarea (1979) în regia lui Valeriu Moisescu, avea să îl releve spectatorului pe dramaturgul Thornton Wilder – cunoscut pentru un cerc restrâns de cititori ca romancier. Spectacolul a fost primit entuziast, ca o noutate: Valeriu Moisescu a știut să coordoneze cu personalitate reprezentația, dându-i tot ce-i trebuia, adică haz, măsură, ironie, bun-gust (Bogdan Ulmu).

Trei ani (1979 – 1981) Teatrul de Comedie este condus de Valentin Plătăreanu, urmat, până în 1990 de Silviu Stănculescu, care avea să afirme că, din postura de director, și-a propus să asigure continuitatea bunului drum început în 1961 de Radu Beligan, netrădând comandamentele inițiale și esențiale (Gong, 1989).

Anul 1980 îl aducea pe scena Teatrului de Comedie pe Don Juan, în regia lui Valeriu Moisescu, care își propusese, după cum afirma, să reînvie (nu să reconstituie) climatul primei reprezentații a piesei lui Molière, sensul și semnificația cu rezonanțe permanent valabile ale operei jucate în februarie 1665, fapt remarcat și de presa de specialitate a vremii: Valeriu Moisescu ne face surpriza de a miza pe fidelitatea față de Molière, fără a fi prin aceasta deloc desuet (Doru Mielcescu).

A urmat, la sfârșitul anului, premiera spectacolului Harold și Maude, în regia Sandei Manu, spectatorul bucureștean cunoscând una din piesele de succes ale dramaturgului și scenaristului australo-american, Colin Higgins.

În 1982, alegând să monteze o piesă japoneză, Strigoi la Kitahama de Kobo Abe, regizoarea Cătălina Buzoianu atrage din nou atenția în mod pozitiv asupra Teatrului de Comedie. Cătălina Buzoianu a realizat un spectacol de apreciabilă ținută artistică și culturală, cu elemente stilistice aparținând teatrului japonez (Margareta Bărbuță), contribuind la definirea specificului spectacolului și compozitorul Mircea Florian care, mereu prezent pe scenă, alături de instrumentiști (...) a oferit o partitură muzicală realizată cu farmec (Ileana Lucaciu).

Regizorul G. Harag montează în 1983 spectacolul Procesul, a doua piesă din trilogia lui Suhovo-Kobîlin pe care o pune în scenă; era, de fapt, și debutul regizorului într-un teatru bucureștean. Personalitatea lui Gheorghe Harag și opțiunea sa pentru această satiră atroce a tembelismului criminal, transpusă într-o manieră riguros controlată, creațiile mustoase ale câtorva actori, ambianța de veșted și calp, senzația de pestilență a mediului larvar au edificat o hiperbolă coșmarescă a urâtului. O performanță artistică a Teatrului de Comedie. (Valentin Silvestru).

În luna septembrie a aceluiași an are loc premiera spectacolului Doi tineri din Verona, regizat de Alexandru Dabija. Surpriza veritabilă a fost aducerea pe scenă a generației tinere de actori – fapt menționat și în presă ca un mare câștig al Teatrului de Comedie. Grație – de asemenea – tânărului regizor, dificila replică a lui Shakespeare e atent disecată, redată cu multiple sensuri spre sală. Alexandru Dabija a reușit să armonizeze stilul profesioniștilor cu experiență (....) cu modalitățile de expresie ale echipei tinere. (Ileana Lucaciu).

Tudor Mărăscu, montând Slugă la doi stăpâni în 1987, atrăgea atenția asupra profunzimii teatrului lui Goldoni, citând una din cele mai importante mărturisiri ale comediografului italian: Când teatrul a avut drept scop numai să facă lumea să râdă, nimeni nu l-a mai luat în seamă.

Între 1988-1989, Ion Lucian traduce, adaptează și regizează savuroasa comedie a lui Georges Feydeau, Scaiul. În caietul program se propunea o interpretare adecvată a spectacolului bulevardier, izolat pe nedrept de critică la periferia artei dramaturgice. Spectacolul a dovedit contrariul.

La început de decadă, nonconformistul regizor Alexandru Darie montează Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, spectacol cu care vechea serie a turneelor internaționale se reia. De asemenea, în arhiva Teatrului de Comedie se regăsește dosarul complet de documentare al regizorului, veritabil model pentru orice creator care se încumetă să realizeze spectacole shakespeareane.

Între problematicile imposibil de abordat pe scenă înainte de Revoluție, se distinge Colivia nebunelor de Jean Poiret, în regia lui Valeriu Moisescu, spectacol care a avut premiera la 23 ianuarie 1992, avându-i în rolurile principale pe Iurie Darie și Cornel Vulpe. Ineditul piesei provenea din subiectul tratat: o piesă despre doi homosexuali și întâmplările pline de haz ale acestora.

În anul 1995 s-au remarcat în mod special două spectacole, atât din prisma criticii cât și din cea a publicului. Primul dintre acestea este Fuga de M. Bulgakov în regia Cătălinei Buzoianu. Piesa, interzisă de Stalin în 1935, nu ar fi putut fi montată înainte de căderea regimului comunist, deși regizoarea voia să o monteze de 17 ani, considerând-o o replică a unui alt mare spectacol montat de aceasta la Teatrul Mic – Maestrul și Margareta. La premieră, România Liberă numea Fuga o adevărată revelație și un spectacol de referință.

Cu Mireasa mută de Ben Jonson este continuată tradiția musical-urilor pe scena din str. Măndinești, marcându-se și revenirea după 15 ani la Teatrul de Comedie a regizorului Alexandru Tocilescu (ultimul spectacol montat fiind Concurs de frumusețe). Musical-ul îi avea în distribuție pe George Ivașcu și Tudor Chirilă, alături de Dorina Chiriac, pe atunci la început de carieră. Ludmila Patlanjoglu considera Mireasa mută un musical seducător, condus cu eleganță și fantezie ludică.

Pălăria după E. Labiche în regia lui Horațiu Mălăele (1998), vodevil care a avut peste 100 de repetiții, a avut un mare succes la publicul larg. Horațiu Mălăele conduce cu mână sigură vodevilul lui Labiche: un bulgăre de zăpadă care prin rostogolire capătă proporții și viteze la care râsul este inevitabil. (...) Faptul că această producție este o reușită se datorează în egală măsură și actorilor: un joc bun al întregii distribuții (fapt rar întâlnit, o adevărată performanță, am putea spune), din care se remarcă George Mihăiță, Cornel Vulpe și Tudor Chirilă (Ionela Niță, Adevărul literar și artistic).

În 1999, premiera spectacolului Iluzia comică a coincis cu a patruzecea aniversare a regizorului Alexandru Darie, care a ținut să o marcheze alături de trupa Teatrului de Comedie. Spectacolul a fost apreciat de critică pentru reușita regizorală (o montare unică îl numea Irina Coroiu în Contemporanul) dar și pentru mesajul care îi inspira cu privire la soarta actorilor de astăzi: Sentimentul de adâncă tristețe...este, dincolo de semnificațiile textului lui Corneille, un mesaj grav al regizorului Alexandru Darie întru apărarea breslei slujitorilor scenei. (Eugen Comarnescu).

În 2001, s-a montat unul dintre cele mai de succes spectacole din repertoriul Teatrului de Comedie, Bani din cer de Ray Cooney. Regizorul, Horațiu Mălăele, și o pleiadă de actori-vedetă ai Teatrului de Comedie, în frunte cu George Mihăiță și Virginia Mirea, au creat un spectacol-eveniment, menit să revigoreze viața teatrală bucureșteană. Datorită succesului înregistrat, spectacolul s-a reluat în 2014, cu o nouă distribuție.

În 2002, Horațiu Mălăele revine la Teatrul de Comedie, propunând o montare după piesa Cele două privighetori a lui Dumitru Solomon, scrisă înainte de 1990, spectacol care se va numi Țara lui Abuliu. Abuliu (interpretat de Marian Râlea) este frate bun al despoticului Dom Ubu al lui Jarry, fapt care reiese cel mai clar din replicile piesei, absurde precum sistemul care le-a inspirat.

În 2002, cu ocazia premierei spectacolului ...escu de Tudor Mușatescu, regizat de Alexandru Dabija, în foaierul teatrului au fost expuse biroul dramaturgului, portrete, imagini de epocă și celebra pălărie a lui Spirache din Titanic Vals. S-a acordat Premiul Pălăria lui Spirache actorilor care au jucat de-a lungul timpului – fie în teatru, fie în televiziune – în piesa ...escu. Toate acestea au contribuit la o mai bună apropiere a spectatorului de epoca în care fusese creată piesa. Însă, în sală, spectatorul a avut surpriza să vadă că, indiferent de vremurile în care fusese scrisă, comedia lui Tudor Mușatescu se așeza ca o oglindă perfectă dinaintea lumii contemporane.

Primul spectacol Shakespeare al noului mileniu la Teatrul de Comedie aparține regizorului Gelu Colceag, A douăsprezecea noapte (2003). Forța comică a celebrei piese shakespeariene răzbate cu putere din versiunea scenică propusă de Gelu Colceag, mizând pe distribuție care profită din plin de înnoirea trupei cu nume celebre precum Ștefan Bănică jr., Emilia Popescu sau Valentin Teodosiu, dar și cu tineri promițători - scria Dana Duma, cu ocazia premierei. Tudor Chirilă, pentru rolul Malvolio, va primi în 2003 la Festivalul Național de Comedie de la Galați Premiul pentru interpretare masculină și în 2004 în cadrul Galei UNITER, Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar. Nu a trecut neobservată contribuția lui Nicu Alifantis care semnează muzica spectacolului.

Pentru spectacolul Poker, spectacol cu aproape 200 de reprezentații, regizorul Alexandru Tocilescu a primit, în 2004, Premiul pentru regie la ediția a XVI-a a Festivalului Național de Teatru de la Galați. Principalul atuu al spectacolului este actualitatea subiectului și aptitudinile artistice ale actorilor care dau viață veșnicelor personaje ale lumii politice românești.

În 2004, Teatrul de Comedie a demonstrat cât de actual este Vasile Alecsandri – marele dramaturg român fiind pus în scenă aici pentru prima dată – prin spectacolul muzical al Iarinei Damian, Chirița of Bârzoieni, cu Emilia Popescu și Tudor Chirilă în rolurile principale. La un an de la premieră, spectacolul a fost elogiat de regizorul american Francis F. Coppola, după cum aveau să consemneze mai multe publicații din țară.

Actualizând străvechea temă a avarului – tratată în felurite chipuri de la Menandru la Barbu Delavrancea, Cristian Juncu, prin Avarul îndrăgostit (2005), piesă inspirată de comedia lui Molière, nu numai că dinamizează și modernizează o poveste al cărei limbaj – după cum spunea autorul adaptării - nu mai este chiar atât de accesibil spectatorului de astăzi, dar și îmbogățește tipologia avarului cu noi valențe, umanizându-l.

Cu ocazia premierei spectacolului Ce formidabilă harababură! de E. Ionesco, montat de Gelu Colceag în 2006, în foaierul Teatrului de Comedie a fost expuse gravuri originale ale autorului, publicații, cărți, caiete program cu autograf, creându-se astfel un eveniment complex dedicat marelui dramaturg de origine română.

Anul 2006 îl aduce pentru prima dată pe scena Teatrului de Comedie pe N.V. Gogol cu capodopera sa Revizorul, piesă scrisă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, puternic axată pe realitățile Rusiei Țariste. Montarea lui Horațiu Mălăele i-a asigurat însă toate ingredientele unui spectacol modern, adaptat oricărui secol și oricărui loc, după cum aveau să afirme recenzenții din țările vizitate în turnee de Teatrul de Comedie.

Virginia Mirea își asumă perfect duplicitatea situației, cu tot ce decurge de aici pentru bogăția personajului, trecând de la ținuta inflexibilă a matroanei la cochetăriile femeii îndrăgostite sau simțul practic cerut de îndeletnicirile administrative. (...) De la înfățișarea pitorească la tonurile jucate ale vocii și până la plastica mlădie a corpului, personajul lui G. Mihăiță cucerește publicul și susține excelent teza mistificării necesare din spectacol scria Doina Papp după premieră.

În 2011, Alexandru Dabija se întorcea la Teatrul de Comedie și monta spectacolul O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, un model de recitire modernă a unui text clasic, ce intrase cumva în conul unei maniere aproape unice de reprezentare. Astfel, întreaga acțiune se petrece într-un subsol plin de igrasie, în care se cresc (sau se lasă să crească) ciuperci, și în care toate personajele devin universale și relevante pentru orice spațiu sau timp.

În 2012, Spiritul de familie de Eric Assous în readucea, în postura de regizor de astă dată, pe Radu Beligan. Un spectacol longeviv, care și în prezent își păstrează prospețimea.

Un an mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie, regizorul Claudiu Goga aduce pentru prima dată Pescărușul lui Cehov, căutând să evidențieze, fără ostentație, spiritul, totodată, clasic și contemporan. Jocul modern al actorilor (Ștefan Bănică, Emilia Popescu, Vladimir Găitan etc.) a sprijinit această demonstrație de viruozitate artistică.

Tot în 2014, Molière revine la Teatrul de Comedie, cu una dintre cele mai profunde comedii ale sale: Tartuffe, în viziunea regizorală a lui László Bocsárdi, avându-l în rolul principal pe Tudor Chirilă. Spectacolul angajează emoțional spectatorul, provocându-l să recunoască, în mulți dintre contemporani, multiplele forme prin care a supraviețuit veacurilor eternul impostor, Tartuffe.

În 2015, Horațiu Mălăele montează spectacolul La Pulce, un alt spectacol de cursă-lungă a Teatrului de Comedie, în care Ștefan Bănică, Emilia Popescu, Valentin Teodosiu șoi mulți alții, demonstrează perenitatea unei comedii semnate de Georges Feydeau, considerat de cea mai mare parte a criticii, un simplu autor de vodeviluri și de farse.

Micul Prinț (2017) după Saint-Exupery, regia Alexandru Dabija, muzica Ada Milea, spectacol care a fost aplaudat și în China, în care instalațiile vizuale și celelalte creații marca Mircea Cantor s-au contopit cu viziunea regizorală, oferind un spectacol marcat de un umor nostalgic și de zîmbete cu o mulțime de înțelesuri;

Mult zgomot pentru nimic (2018) după W. Shakespeare, regia Andrei Șerban, un spectacol în care mijloacele multimedia jucau pe scenă un rol extrem de important sau, mai recent, Visul American (2021), one-man show, avându-l ca protagonist pe Tudor Chirilă care interpretează mai multe personaje tipic americane, în regia Iarinei Demian.