Situată pe str. Sf. Dumitru nr. 2, în apropiera bisericii cu același nume, clădirea Teatrului de Comedie datează de la începutul secolului XX, ca anexă recreativă (sală de conferințe și de adunări festive) a clădirii Poștei, care astăzi găzduiește Muzeul de Istorie a României. În perioada interbelică și-au desfășurat activitatea în sala din Sf. Dumitru diverse companii teatrale particulare, printre care amintim Teatrul Modern și Alhambra-Excelsior. În anii 50, după naționalizare, clădirea a găzduit ansamblul Teatrului Tineretului, instituție cu precădere de propagandă comunistă, cu o echipă artistică falimentară, impunându-se, la începutul anilor 60, restructurarea completă a acesteia, misiune care i-a revenit actorului Radu Beligan.

Teatrul de Comedie își începe activitatea probabil în toamna anului 1960, pentru că la 5 ianuarie 1961 are loc cea dintâi premieră, Celebrul 702 de Al. Mirodan, regia Moni Ghelerter. Poetul Tudor Arghezi, avea să declare în revista Contemporanul: „Nu deschidem numai un teatru, ci, dacă ni-i permis, și o universitate a humorului și a bucuriei”.

Un an mai târziu, Celebrul 702 avea să aibă deja 250 de reprezentații și tot atunci, la Buftea, a fost turnat filmul cu același titlu, cu numai câțiva dintre actorii din distribuția Teatrului de Comedie: Ecranizarea a dovedit valabilitatea textului cu care a debutat instituția.

Venirea regizorului David Esrig în echipa acestui teatru a dus la revoluționarea acestuia. Odată cu David Esrig, intrau în familia Teatrului de Comedie actorii Gheorghe Dinică și Marin Moraru, transferați de la Teatrul Giulești, care se afla în clădirea actuală a Operei Comice pentru Copii.

Spectacolul Umbra de Evghenii Șvarț, în regia lui David Esrig (1963), la câteva luni de la premieră, a devenit subiect de discuție în prestigioasa revistă de specialitate Teatrul, în care au semnat cronici, recenzii sau opinii, printre alții, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Sanda Toma și Amza Pellea. Metoda regisorală a lui David Esrig a fost descrisă de actorul Gh. Dinică în termenii unei adevărate inițieri: pregătirea acelui rol a echivalat cu mai mulți ani de studii.

În 1964 urmează pe scena Teatrului de Comedie montarea spectacolului Rinocerii de Eugen Ionescu. În ciuda exigenței autorului, echipa coordonată de Lucian Giurchescu a reușit să-i câștige admirația. În urma reprezentației cu acest spectacol din cadrul Festivalului Teatrului Națiunilor de la Paris (1965), Eugen Ionescu avea să afirme: Este într-adevăr o idee excelentă să sugerezi rinocerii fără să-i arăți pe scenă. Oamenii au crezut astfel mult mai mult în rinocerii pe care nu îi vedeau decât în rinoceri de carton. Simbolul a fost mult mai evident în acest fel. Pot spune că a fost un spectacol jucat admirabil. Au urmat turnee în Cehoslovacia, Germania (1966) și Israel (1969).

Un alt spectacol important a urmat în 1965. Este vorba despre Troilus și Cresida de Shakespeare, în viziunea lui David Esrig. În același an, după performanța de la Paris din cadrul Festivalului Teatrului Națiunilor, spectacolul Teatrului de Comedie a fost distins cu titlurile de Cea mai bună participare națională și Cel mai bun spectacol prezentat. România – cu această ocazie – a fost numită țara miracolului teatral (Borba, 21 noiembrie 1965).

Cu ocazia turneului din Austria, din anul 1968, ziarele vieneze titrau: Bucureștiul a învins Troia: Trebuie să ai parte de acest tânăr ansamblu bucureștean, de actorii Teatrului de Comedie, ca să vezi cum mitul despre eroi este măturat de pe podium printr-o lovitură dirijată cu o mână de virtuoz.

Spectacolul a putut fi vizionat la Praga, Berlin, Weimar, Bonn (1966), Belgrad și Veneția (1967), devenind, pentru spectatori dar și pentru specialiști, un etalon al măiestriei artistice românești.

În 1967, cu ocazia turneului de la Veneția, Teatrul de Comedie a prezentat spectacolul Capul de rățoi de G. Ciprian, montat un an mai devreme de David Esrig. Criticul Jacques Lemarchand avea să scrie: Am să rețin, mai cu seamă, extraordinara reprezentație a Teatrului de Comedie din București cu piesa lui G. Ciprian, Capul de rățoi, pentru care tânărul regizor român David Esrig a reinventat, cu o exactitate deconcertantă, stilul expresionist cel mai pur.

În 1967, Radu Beligan devine director al Teatrului Național din București, locul său fiind luat, la conducerea Teatrului de Comedie, de Lucian Giurchescu.

Dispariția lui Galy Gay (1969) era cea de a doua piesă a lui B. Brecht pe care o punea în scenă la Teatrul de Comedie regizorul Lucian Giurchescu. Aflat în lucru, spectacolul se anunța a fi un protest vehement împotriva depersonalizării, un spectacol dur, dar precis - după cum afirmau regizorul L. Giurchescu și scenograful, Dan Nemțeanu. Dispariția lui Galy Gay a fost un spectacol elogiat de presa străină: după reprezentațiile din Sofia (unde sala de 700 de locuri a fost neîncăpătoare), Varna, Budapesta, Kecskemet și Malmo s-a afirmat că echipa Teatrului de Comedie este un model, o școală demnă de urmat pentru actorii din țările respective, că pot fi considerați comici de talie mondială - ceea ce, desigur, a contribuit la impresionantul CV pe care teatrul îl construise deja în cei 8 ani de existență. La 30 de ani de la premiera spectacolului Steaua fără Nume de Mihail Sebastian, în aceeași sală – numită pe atunci Alhambra – avea să fie reprezentat musicalul regizat de Sanda Manu, Alcor și Mona. Spectacolul – afirma Traian Șelmaru în Informația Bucureștiului - pretindea actorilor să iasă din tipare, să cânte, să danseze, să adopte un ritm și o plastică scenică mai puțin obișnuite.

În 1972, Lucian Giurchescu continuă promovarea lui B. Brecht în rândul spectatorilor români, montând piesa Mutter Courage. Regizorul își dezvăluia cu două luni înainte de premieră intenția: Voi amesteca - formal - câteva stiluri, mixtura având, sper, ea însăși un stil. Va fi o îmbinare de teatru realist cu teatru manifest, o combinație de teatru trăit cu teatru jucat. Cu grija să nu se simtă că e vorba de destinul a doi-trei eroi, ci de al unei colectivități.

În același an, Ion Cojar monta spectacolul Preșul de Ion Băieșu, despre care dramaturgul se confesa: Piesa a fost scrisă cu scopul clar de a face oamenii să râdă. Eu însumi, în timp ce scriam, râdeam până cădeam sub masă. Sunt în ea o sumedenie de tipuri, situații și replici de un haz turbat, scrise cu o mare finețe și adâncime intelectuală; atât de mult îmi plac, încât nici nu-mi vine să cred că le-am gândit eu.

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale – în viziunea lui L. Giurchescu (1973) – primește cele mai râvnite elogii care se pot aduce. Pe de o parte, s-a afirmat că spectacolul câștigă în noutate (majoritatea spectatorilor cunoscând textul pe dinafară) iar pe de altă parte, fiind jucat fără traducere în Suedia în fața unui public nevorbitor de limba română, s-a spus că spectatorul străin îl poate urmări pe Caragiale în mod de sine stătător - și aceasta datorită spectacolului realizat de români cu ritm și temperament. (Frankfurter Allgemeine Zeitung RFG).

Cu Trei Surori (1975) de Cehov, în regia lui Lucian Giurchescu ne aflăm în fața unei noi ipoteze regizorale interesante, incitând în chip pozitiv la discuții, având ca rezultat (...) un foarte bun spectacol (Aurel Bădescu), iar cu celălalt spectacol cehovian, Livada cu vișini din 1979, Teatrul de Comedie s-a prezentat admirabil la un greu examen (Contemporanul), cunoscută fiind dificultatea montării acestor spectacole, știute pe dinafară de spectatori.

Pețitoarea (1979) în regia lui Valeriu Moisescu, avea să îl releve spectatorului pe dramaturgul Thornton Wilder – cunoscut pentru un cerc restrâns de cititori ca romancier. Spectacolul a fost primit entuziast, ca o noutate: Valeriu Moisescu a știut să coordoneze cu personalitate reprezentația, dându-i tot ce-i trebuia, adică haz, măsură, ironie, bun-gust (Bogdan Ulmu).

Trei ani (1979 – 1981) Teatrul de Comedie este condus de Valentin Plătăreanu, urmat, până în 1990 de Silviu Stănculescu, care avea să afirme că, din postura de director, și-a propus să asigure continuitatea bunului drum început în 1961 de Radu Beligan, netrădând comandamentele inițiale și esențiale (Gong, 1989).

Anul 1980 îl aducea pe scena Teatrului de Comedie pe Don Juan, în regia lui Valeriu Moisescu, care își propusese, după cum afirma, să reînvie (nu să reconstituie) climatul primei reprezentații a piesei lui Molière, sensul și semnificația cu rezonanțe permanent valabile ale operei jucate în februarie 1665, fapt remarcat și de presa de specialitate a vremii: Valeriu Moisescu ne face surpriza de a miza pe fidelitatea față de Molière, fără a fi prin aceasta deloc desuet (Doru Mielcescu).

A urmat, la sfârșitul anului, premiera spectacolului Harold și Maude, în regia Sandei Manu, spectatorul bucureștean cunoscând una din piesele de succes ale dramaturgului și scenaristului australo-american, Colin Higgins.

În 1982, alegând să monteze o piesă japoneză, Strigoi la Kitahama de Kobo Abe, regizoarea Cătălina Buzoianu atrage din nou atenția în mod pozitiv asupra Teatrului de Comedie. Cătălina Buzoianu a realizat un spectacol de apreciabilă ținută artistică și culturală, cu elemente stilistice aparținând teatrului japonez (Margareta Bărbuță), contribuind la definirea specificului spectacolului și compozitorul Mircea Florian care, mereu prezent pe scenă, alături de instrumentiști (...) a oferit o partitură muzicală realizată cu farmec (Ileana Lucaciu).

Regizorul G. Harag montează în 1983 spectacolul Procesul, a doua piesă din trilogia lui Suhovo-Kobîlin pe care o pune în scenă; era, de fapt, și debutul regizorului într-un teatru bucureștean. Personalitatea lui Gheorghe Harag și opțiunea sa pentru această satiră atroce a tembelismului criminal, transpusă într-o manieră riguros controlată, creațiile mustoase ale câtorva actori, ambianța de veșted și calp, senzația de pestilență a mediului larvar au edificat o hiperbolă coșmarescă a urâtului. O performanță artistică a Teatrului de Comedie. (Valentin Silvestru).

În luna septembrie a aceluiași an are loc premiera spectacolului Doi tineri din Verona, regizat de Alexandru Dabija. Surpriza veritabilă a fost aducerea pe scenă a generației tinere de actori – fapt menționat și în presă ca un mare câștig al Teatrului de Comedie. Grație – de asemenea – tânărului regizor, dificila replică a lui Shakespeare e atent disecată, redată cu multiple sensuri spre sală. Alexandru Dabija a reușit să armonizeze stilul profesioniștilor cu experiență (....) cu modalitățile de expresie ale echipei tinere. (Ileana Lucaciu).

Tudor Mărăscu, montând Slugă la doi stăpâni în 1987, atrăgea atenția asupra profunzimii teatrului lui Goldoni, citând una din cele mai importante mărturisiri ale comediografului italian: Când teatrul a avut drept scop numai să facă lumea să râdă, nimeni nu l-a mai luat în seamă.

Între 1988-1989, Ion Lucian traduce, adaptează și regizează savuroasa comedie a lui Georges Feydeau, Scaiul. În caietul program se propunea o interpretare adecvată a spectacolului bulevardier, izolat pe nedrept de critică la periferia artei dramaturgice. Spectacolul a dovedit contrariul.

Cu acest spectacol se încheia o epocă, o epocă de frământare, de căutare, de adevărată luptă pentru adevăratele valori care trebuiau să răzbească prin hățișurile unui regim politic totalitar, care viza acapararea totală a omului, a ființei și a credințelor sale și nu în ultimul rând, care voia să îi dicteze când și de ce să râdă.

Anii 90 aduc Teatrului de Comedie o nouă politică de repertoriu, datorată schimbărilor majore petrecute în iarna anului 1989. Pentru prima oară de la înființare, repertoriul teatrului este orientat către piese care aduc idei noi sau care tratează realități considerate tabu până în acel moment. De asemenea, se observă o orientare firească spre acele texte ce nu puteau fi montate în perioada regimului comunist, precum și spre poetici teatrale ocolite înainte.

Odată cu anii 90 revine pentru o scurtă perioadă la conducerea teatrului regizorul Lucian Giurchescu.

La început de decadă, nonconformistul regizor Alexandru Darie montează Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, spectacol cu care vechea serie a turneelor internaționale se reia. De asemenea, în arhiva Teatrului de Comedie se regăsește dosarul complet de documentare al regizorului, veritabil model pentru orice creator care se încumetă să realizeze spectacole shakespeareane.

Între problematicile imposibil de abordat pe scenă înainte de Revoluție, se distinge Colivia nebunelor de Jean Poiret, în regia lui Valeriu Moisescu, spectacol care a avut premiera la 23 ianuarie 1992, avându-i în rolurile principale pe Iurie Darie și Cornel Vulpe. Ineditul piesei provenea din subiectul tratat: o piesă despre doi homosexuali și întâmplările pline de haz ale acestora.

Premiera spectacolului D-ale Carnavalului din 1994 marchează primul an de directorat al lui Vladimir Găitan și, odată cu aceasta, o nouă direcție repertorială.

Troilus și Cresida a fost montat a doua oară la Teatrul de Comedie în anul 1994, în regia lui Dragoș Galgoțiu. În urmă cu 30 de ani, Troilus și Cresida ridica în picioare publicul de la Teatrul Națiunilor din Paris. Cea de-a doua montare avea să surprindă publicul român prin ingeniozitatea scenografului Vittorio Holtier care a imaginat un mecanism polifuncțional. Decorul era alcătuit dintr-o mașinărie complicată care se transformă din câteva mișcări în palat, altar sau câmp de bătălie. Așadar, decorul nu mai este masiv, greoi, ca la alte montări Shakespeare.

În anul 1995 s-au remarcat în mod special două spectacole, atât din prisma criticii cât și din cea a publicului. Primul dintre acestea este Fuga de M. Bulgakov în regia Cătălinei Buzoianu. Piesa, interzisă de Stalin în 1935, nu ar fi putut fi montată înainte de căderea regimului comunist, deși regizoarea voia să o monteze de 17 ani, considerând-o o replică a unui alt mare spectacol montat de aceasta la Teatrul Mic – Maestrul și Margareta. La premieră, România Liberă numea Fuga o adevărată revelație și un spectacol de referință.

Cu Mireasa mută de Ben Jonson este continuată tradiția musical-urilor pe scena din str. Măndinești, marcându-se și revenirea după 15 ani la Teatrul de Comedie a regizorului Alexandru Tocilescu (ultimul spectacol montat fiind Concurs de frumusețe). Musical-ul îi avea în distribuție pe George Ivașcu și Tudor Chirilă, alături de Dorina Chiriac, pe atunci la început de carieră. Ludmila Patlanjoglu considera Mireasa mută un musical seducător, condus cu eleganță și fantezie ludică.

Pălăria după E. Labiche în regia lui Horațiu Mălăele (1998), vodevil care a avut peste 100 de repetiții, a avut un mare succes la publicul larg. Horațiu Mălăele conduce cu mână sigură vodevilul lui Labiche: un bulgăre de zăpadă care prin rostogolire capătă proporții și viteze la care râsul este inevitabil. (...) Faptul că această producție este o reușită se datorează în egală măsură și actorilor: un joc bun al întregii distribuții (fapt rar întâlnit, o adevărată performanță, am putea spune), din care se remarcă George Mihăiță, Cornel Vulpe și Tudor Chirilă (Ionela Niță, Adevărul literar și artistic).

În 1999, premiera spectacolului Iluzia comică a coincis cu a patruzecea aniversare a regizorului Alexandru Darie, care a ținut să o marcheze alături de trupa Teatrului de Comedie. Spectacolul a fost apreciat de critică pentru reușita regizorală (o montare unică îl numea Irina Coroiu în Contemporanul) dar și pentru mesajul care îi inspira cu privire la soarta actorilor de astăzi: Sentimentul de adâncă tristețe...este, dincolo de semnificațiile textului lui Corneille, un mesaj grav al regizorului Alexandru Darie întru apărarea breslei slujitorilor scenei. (Eugen Comarnescu).

În 2001, s-a montat unul dintre cele mai de succes spectacole din repertoriul Teatrului de Comedie, Bani din cer de Ray Cooney. Regizorul, Horațiu Mălăele, și o pleiadă de actori-vedetă ai Teatrului de Comedie, în frunte cu George Mihăiță și Virginia Mirea, au creat un spectacol-eveniment, menit să revigoreze viața teatrală bucureșteană. Datorită succesului înregistrat, spectacolul s-a reluat în 2014, cu o nouă distribuție.

În 2002, Horațiu Mălăele revine la Teatrul de Comedie, propunând o montare după piesa Cele două privighetori a lui Dumitru Solomon, scrisă înainte de 1990, spectacol care se va numi Țara lui Abuliu. Abuliu (interpretat de Marian Râlea) este frate bun al despoticului Dom Ubu al lui Jarry, fapt care reiese cel mai clar din replicile piesei, absurde precum sistemul care le-a inspirat.

În 2002, cu ocazia premierei spectacolului ...escu de Tudor Mușatescu, regizat de Alexandru Dabija, în foaierul teatrului au fost expuse biroul dramaturgului, portrete, imagini de epocă și celebra pălărie a lui Spirache din Titanic Vals. S-a acordat Premiul Pălăria lui Spirache actorilor care au jucat de-a lungul timpului – fie în teatru, fie în televiziune – în piesa ...escu. Toate acestea au contribuit la o mai bună apropiere a spectatorului de epoca în care fusese creată piesa. Însă, în sală, spectatorul a avut surpriza să vadă că, indiferent de vremurile în care fusese scrisă, comedia lui Tudor Mușatescu se așeza ca o oglindă perfectă dinaintea lumii contemporane.

Pe data de 22 februarie 2003 s-au serbat 100 de ani de la nașterea lui Tudor Mușatescu, în cadrul unei expoziții foto-documentare în foaierul teatrului. În aceeași zi s-a inaugurat Sala Studio a Teatrului de Comedie.

Primul spectacol Shakespeare al noului mileniu la Teatrul de Comedie aparține regizorului Gelu Colceag, A douăsprezecea noapte (2003). Forța comică a celebrei piese shakespeariene răzbate cu putere din versiunea scenică propusă de Gelu Colceag, mizând pe distribuție care profită din plin de înnoirea trupei cu nume celebre precum Ștefan Bănică jr., Emilia Popescu sau Valentin Teodosiu, dar și cu tineri promițători - scria Dana Duma, cu ocazia premierei. Tudor Chirilă, pentru rolul Malvolio, va primi în 2003 la Festivalul Național de Comedie de la Galați Premiul pentru interpretare masculină și în 2004 în cadrul Galei UNITER, Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar. Nu a trecut neobservată contribuția lui Nicu Alifantis care semnează muzica spectacolului.

Pentru spectacolul Poker, spectacol cu aproape 200 de reprezentații, regizorul Alexandru Tocilescu a primit, în 2004, Premiul pentru regie la ediția a XVI-a a Festivalului Național de Teatru de la Galați. Principalul atuu al spectacolului este actualitatea subiectului și aptitudinile artistice ale actorilor care dau viață veșnicelor personaje ale lumii politice românești.

În 2004, Teatrul de Comedie a demonstrat cât de actual este Vasile Alecsandri – marele dramaturg român fiind pus în scenă aici pentru prima dată – prin spectacolul muzical al Iarinei Damian, Chirița of Bârzoieni, cu Emilia Popescu și Tudor Chirilă în rolurile principale. La un an de la premieră, spectacolul a fost elogiat de regizorul american Francis F. Coppola, după cum aveau să consemneze mai multe publicații din țară.

Actualizând străvechea temă a avarului – tratată în felurite chipuri de la Menandru la Barbu Delavrancea, Cristian Juncu, prin Avarul îndrăgostit (2005), piesă inspirată de comedia lui Molière, nu numai că dinamizează și modernizează o poveste al cărei limbaj – după cum spunea autorul adaptării - nu mai este chiar atât de accesibil spectatorului de astăzi, dar și îmbogățește tipologia avarului cu noi valențe, umanizându-l.

Cu ocazia premierei spectacolului Ce formidabilă harababură! de E. Ionesco, montat de Gelu Colceag în 2006, în foaierul Teatrului de Comedie a fost expuse gravuri originale ale autorului, publicații, cărți, caiete program cu autograf, creându-se astfel un eveniment complex dedicat marelui dramaturg de origine română.

Anul 2006 îl aduce pentru prima dată pe scena Teatrului de Comedie pe N.V. Gogol cu capodopera sa Revizorul, piesă scrisă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, puternic axată pe realitățile Rusiei Țariste. Montarea lui Horațiu Mălăele i-a asigurat însă toate ingredientele unui spectacol modern, adaptat oricărui secol și oricărui loc, după cum aveau să afirme recenzenții din țările vizitate în turnee de Teatrul de Comedie.

În anii 2007 și 2008, Revizorul a fost prezent la Viena (Austria), Krakujevak (Serbia), Madrid (Spania) și Budapesta (Ungaria). La JoakimInterFest din Serbia, Revizorul a cules toate premiile festivalului: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cel mai bun actor (obținut de George Mihăiță) și Premiul publicului. Dar confirmarea cea mai elocventă a spectacolului a venit în 2007 la Festivalul International Fringe, Edinburgh Marea Britanie. În mod tradițional, publicațiile The Times, The Independent, Three Weeks, Sunday Herald Magazine au acordat spectacolului 4 stele din 5. Pe plan local, spectacolul a fost premiat pentru cea mai bună scenografie (Lia Manțoc pentru costume) în 2007 la Festivalul Național de Comedie de la Galați iar George Mihăiță a primit Premiul pentru cel mai bun actor.

Între 2006 și 2014 spectacolul a fost jucat pe scenele teatrelor din Arad, Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Ploiești, Focșani, Constanța, Craiova, Bârlad, Turda, Pitești, Timișoara și Oradea. În 2022, spectacolul a împlinit 16 ani de la premieră, trecând, în 2019 printr-o împrospătare a distribuției, din care fac parte Mihai Bendeac, Liviu Pintileasa, Dan Rădulescu, Gabriela Popescu, Silviu Debu, Ana Maria Turcu etc.

Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov, spectacol care a avut premiera în 2009, face parte dintr-un proiect mai vast al regizorului Alexandru Tocilescu, de răfuială cu trecutul comunist (materializat în spectacolele Elizaveta Bam de Daniil Harms la Bulandra și O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu de Denis Dinulescu la Teatrul Mic ș.a.), iar intențiile sale au fost servite exemplar de actori.

Grație acestui fapt, în cadrul Galei UNITER 2010, Virginia Mirea și George Mihăiță au primit Premiile pentru cei mai buni actori în rol principal. Marele câștig al acestui spectacol croit de mână sigură de Tocilescu sunt însă creațiile actoricești. În vârful ierarhiei, normal, interpreta Zoicăi (...).

Virginia Mirea își asumă perfect duplicitatea situației, cu tot ce decurge de aici pentru bogăția personajului, trecând de la ținuta inflexibilă a matroanei la cochetăriile femeii îndrăgostite sau simțul practic cerut de îndeletnicirile administrative. (...) De la înfățișarea pitorească la tonurile jucate ale vocii și până la plastica mlădie a corpului, personajul lui G. Mihăiță cucerește publicul și susține excelent teza mistificării necesare din spectacol scria Doina Papp după premieră.

În 2011, Alexandru Dabija se întorcea la Teatrul de Comedie și monta spectacolul O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, un model de recitire modernă a unui text clasic, ce intrase cumva în conul unei maniere aproape unice de reprezentare. Astfel, întreaga acțiune se petrece într-un subsol plin de igrasie, în care se cresc (sau se lasă să crească) ciuperci, și în care toate personajele devin universale și relevante pentru orice spațiu sau timp.

În 2012, Spiritul de familie de Eric Assous în readucea, în postura de regizor de astă dată, pe Radu Beligan. Un spectacol longeviv, care și în prezent își păstrează prospețimea.

Un an mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie, regizorul Claudiu Goga aduce pentru prima dată Pescărușul lui Cehov, căutând să evidențieze, fără ostentație, spiritul, totodată, clasic și contemporan. Jocul modern al actorilor (Ștefan Bănică, Emilia Popescu, Vladimir Găitan etc.) a sprijinit această demonstrație de viruozitate artistică.

Bani din cer din 2014 reia într-o nouă formă, în care, cu mici excepții, se joacă și astăzi, spectacolul regizat de Horațiu Mălăele în 2001, distribuindu-l în rolul principal pe actorul Mihai Bendeac: „Bani din cer” rămâne și acum o reușită a Teatrului de Comedie, fiind un exemplu de farsă perfect interpretată și mult dorită de Marele Public. (Ileana Lucaciu)

Tot în 2014, Molière revine la Teatrul de Comedie, cu una dintre cele mai profunde comedii ale sale: Tartuffe, în viziunea regizorală a lui László Bocsárdi, avându-l în rolul principal pe Tudor Chirilă. Spectacolul angajează emoțional spectatorul, provocându-l să recunoască, în mulți dintre contemporani, multiplele forme prin care a supraviețuit veacurilor eternul impostor, Tartuffe.

În 2015, Horațiu Mălăele montează spectacolul La Pulce, un alt spectacol de cursă-lungă a Teatrului de Comedie, în care Ștefan Bănică, Emilia Popescu, Valentin Teodosiu șoi mulți alții, demonstrează perenitatea unei comedii semnate de Georges Feydeau, considerat de cea mai mare parte a criticii, un simplu autor de vodeviluri și de farse.

Perioada care a urmat a fost marcată de spectacole de înaltă ținută artistică ce s-au adresat, totodată, și publicului larg. Astfel s-a îndeplinit dezideratul Teatrului de Comedie, acela de a fi – în același timp – un teatru popular și unul de artă.

În acest răstimp, s-au impus spectacolele: Îmblânzirea scorpiei (2016) de W. Shakespeare, regia Gelu Colceag, un musical care reunea pe scenă zeci de artiști, de la Dorina Chiriac, în rolul titular, până la veteranii Teatrului de Comedie, Ion Chelaru și Eugen Racoți; Shylock (2017) de Gareth Armstrong, prin intermediul căruia Horațiu Mălăele a oferit publicului, într-o formă plină de umor, o veritabilă lecție de istorie… și de regândire a trecutului;

Micul Prinț (2017) după Saint-Exupery, regia Alexandru Dabija, muzica Ada Milea, spectacol care a fost aplaudat și în China, în care instalațiile vizuale și celelalte creații marca Mircea Cantor s-au contopit cu viziunea regizorală, oferind un spectacol marcat de un umor nostalgic și de zîmbete cu o mulțime de înțelesuri;

Mult zgomot pentru nimic (2018) după W. Shakespeare, regia Andrei Șerban, un spectacol în care mijloacele multimedia jucau pe scenă un rol extrem de important sau, mai recent, Visul American (2021), one-man show, avându-l ca protagonist pe Tudor Chirilă care interpretează mai multe personaje tipic americane, în regia Iarinei Demian.