Troilus şi Cresida

Una dintre primele probleme pe care le suscită „Troilus și Cresida” se naște odată cu întrebarea: ne aflăm în fața unei comedii sau a unei sumbre drame? La prima vedere, s-ar părea că piesa lui Shakespeare ne oferă o parodie. Eroii legendari sunt reconsiderați umoristic, prezentați fiind într-o intimitate care nu-i avantajează. Cearta dintre Agamemnon și Achile, tratată cu epopeică gravitate de Homer, e înecată aici în ridicul. Ulise o relatează, în primul act, ca pe o scenă de comedie bufă și-și agrementează narațiunea cu calambururi. Achile — eroicul, neînfricatul Achile — e lăudăros, mărginit, imoral și laș. Il ucide mișelește pe Hector cu ajutorul mirmidonilor, iar prietenia lui cu Patrocle, obiectul celei mai înalte prețuiri în poemul homeric are parte, în primul act al piesei, de o scandaloasă prezentare din partea lui Ulise. Eroii războiului din tabăra grecească sunt devorați de spleen. Ca niște blazați fii ai unei veac decadent, Achile și Patrocle petrec în cort și se amuză formulând paradoxuri despre cele mai grave teme: pacea, războiul, armistițiul. – Vera Călin, caiet program

Unii critici socot că de fapt Shakespeare reprezintă în piesă războiul dintre Anglia burgheză și Spania feudală, că de fapt grecii sunt englezii, iar troienii spaniolii. E o presupunere, firește, care se poate contesta, ceea ce mi se pare incontestabil, însă e că într-un plan mai vast de intuiție socială Shakespeare ne reprezintă față în față lumea nouă burgheză și cea perimată medievală și într-adevăr, cutremurător aici este că un om care înțelege sensul evenimentelor, care cântărește fără greș valoarea etică a faptelor și a vorbelor, nu are ce alege între cele două alternative sociale care se confruntă. Shakespeare asistă la sfârșitul firesc al mentalității cavalerești desuete și criminală pentru că în fond justifică măcelul și nu se poate apropia nici de noua forță burgheză cu spiritul ei mercantil, cu rațiunea ei lipsită de scrupule, de această lume nouă care-l izbește cu brutalitatea, vulgaritatea și urâțenia ei și, mai cu seamă, cu faptul că noua ordine justifică cu alte argumente aceeași stare de lucruri revoltătoare a războiului.

Luciditatea amară a poetului apare într-adevăr surprinzătoare și cred că rareori războiul nedrept a fost atacat mai vehement. – David Esrig, caiet program

Regizorul David Esrig lasă libertate trupei sale să realizeze minuni în ce privește precizia, temperamentul și tempo-ul, în ce privește gluma mușcătoare și impulsul scenic descătușat. Însuși decorul spartan al lui Ion Popescu-Udriște, cu întunecatul firmament înstelat, având în față discul metalic supradimensionat, ce reprezintă gongul, soarele și luna – totodată, duce la izbânda unei arte scenice rafinate. – „Bucureștiul a învins la Troia”, Morgen Kurier, 10 iunie 1968

Regia semnată de David Esrig a folosit cu multă pricepere un ansamblu de convenții scenice, a făcut risipă de o fantezie regizorală plină de inteligență în găsirea diferitelor gaguri; a beneficiat de un decor simplu și funcțional, de costume adecvate și de o scenotehnică ingenioasă. Toate acestea sunt adevărate, dar caracterul modern al spectacolului se datorează în primul rând faptului că sesizând semnificațiile general-umane ale piesei, regia nu le-a lăsat să plutească într-o generalitate vagă, anti-istorică, ci le-a dat o culoare concret istorică.  – Ion Pascadi — Scînteia tineretului