Sfântul

Am adus-o, s-a citit, s-a primit și pe urmă au început modificările (am un noroc la rescris, pe care nici dușmanilor nu li-l doresc). Acum a ieșit ceva interesant, nou și pentru mine pe alocuri (mă și plictisisem s-o rescriu de vreo șapte ori). O să vedeți peste câteva minute minunea și-o să fluierați, dar asta nu mai are nici o importanță. Important este că am recăpătat gustul pentru a face teatru (după elaborarea „Prăvăliei cu scară” m-am jurat să mă răzbun pe directorii de teatru și că n-o să mai săvârșesc ceva în genul dramatic). Au urmat „Labirintul”, o fantezie dramatică în două acte cu morți și cu Purgatoriu și dramatizarea „Gropii”. Nu e mult, nu e nou, încerc.

Ce să vă spun despre „Sfântul”? Piesa este drama ideii de „sfânt” care-și devoră victima. Aș fi putut să fac din Petrache Lupu, ciobanul care susținuse că-l văzuse pe Dumnezeu, un erou rural și grotesc, dar nu sunt atras de lucrurile ieftine. Mi se pare că ideea de a crede într-o ființă extraterestră, superioară, merita o atenție deosebită. Nu putem să persiflăm totul fără a fi înarmați. […] O să vedeți o piesă de Barbu, cu mijloacele de comedie ale lui Barbu într-o interpretare superioară, așa cum asigură Teatrul de Comedie fiecărui autor.

Nu pot să închei înainte de a mulțumi directorului acestei instituții de prestigiu, tovarășului Radu Beligan, fără de care poate aceste acte s-ar fi învechit în cartoane. Dacă va fi un succes, aplaudați-l și pe d-sa. O merită cu prisosință. – Eugen Barbu, caiet program

Universul modest, derizoriu, dominat de ideea resemnării, dar încă măcinat de visul unei miraculoase realizări, al eroului, umilul institutor Noral, e desenat cu delicatețe și ironie amară de regie și de interpretare, în două tablouri sentimental-desuete, dar de ținută elegantă și în decorul reușit evocator al lui Dan Nemțeanu. Aici se revelă în primul rând arta Sandei Toma, jucându-și partitura ca într-un film neo-realist, cu o veridicitate a transfigurării admirabilă. Personajul creat de ea are în sine o valoare scenică remarcabilă, justificând aura care înconjoară jocul acestei actrițe de sensibilitate distilată savant. Portretul lui Noral e compus de Mihai Fotino cu datele unui talent în surprinzătoare revenire, apelul la poza aerian-depeizată fiind realizat cu succes, ca și deconcertarea nuanțată de frica în fața unui viitor ce i se anunță dubios, în momentul în care ia contact cu derutanta propunere de a accepta să devină „sfânt“. În continuare, jocul său cunoaște momente de strălucire care fac ca partitura colorată să-și releve întreaga virtute. – Dinu Săraru, Luceafărul, 10 februarie 1968