Procesul domnului Caragiale

— De ce ați ales tocmai acest episod dramatic din viața lui Caragiale?

— Viața lui Caragiale prezintă mai multe episoade dramatice. Privită de pe pragul apusului acestei vieți, unele din ele parcă se înșiră pe un fir conspirativ, făcut să determine până la urmă exilul voluntar al maestrului. Față de episoade ca fluierarea Nopții furtunoase, cabala împotriva comediei D-ale carnavalului, respingerea volumelor Teatru și Năpasta de la un premiu al Academiei, și altele — episodul procesului de plagiat pe care l-am dramatizat pentru Teatrul de Comedie reprezintă o culminație.

L-am ales, pentru că el se conturează ca un simbol extrem de elocvent al luptei pe care a dus-o Caragiale cu clasa dominantă a epocii lui, pentru că în acest proces el s-a luptat cu acea „monstruoasă coaliție“ pe care a atacat-o o viață întreagă și care, cu acest prilej — prin reprezentanții ei: jurații — s-a putut, în fine, răzbuna pe el, scoțând pe calomniatorul Caion basma curată, deci căutând implicit să dea un vot de blam geniului și onestității profesionale a lui Caragiale. Caion n-a fost decât un instrument pervers și imbecil al acestei coaliții. – Mircea Ștefănescu, Tribuna, 24 mai 1962

Colectivul Teatrului de comedie a realizat cu piesa lui Mircea Ștefănescu un spectacol care se înscrie ca un nou succes al acestui teatru. Mai mult decât o simplă evocare a figurii marelui nostru dramaturg, piesa a căpătat caracterul unei dezbateri etice și de creație, relevându-se poziția pe care o are Caragiale în acest proces, rolul militant al artistului în societate.

Regizorul D. Esrig a conturat precis cele două tabere, de o parte Caragiale și prietenii lui, de cealaltă detractorii. Procesul a căpătat astfel sensul simbolic pe care îl poartă. Pe această linie este grăitoare modalitatea în care a fost realizată scena judecării în apel a procesului. Curtea de jurați este imaginată ca un fel de panopticum în care regăsim chipurile cunoscute ale lui Cațavencu, Trahanache, jupân Dumitrache, Farfuridi, Pristanda, Agamiță Dandanache. O vreme imobili, ca niște figuri de ceară, prind să se însuflețească, să râdă unul de altul ca în urma unei farse, când toți sunt mîzgăliți și fiecare râde de fiecare. Caragiale rămas la un moment dat singur cu ei în scenă pare încolțit. Animat însă de o forță nevăzută crește parcă nemăsurat de mare, se plimbă nestingherit printre ei și smulge rând pe rând măștile de pe chipurile lor. Întreaga scenă pare proiectată pe fundalul istoriei și sugerează triumful lui Caragiale în ciuda sentinței dată împotriva sa prin achitarea lui Caion.

Calumnia pusă la cale de dușmanul lui Caragiale, apare astfel ca un adevărat complot împotriva cinstei, împotriva curajului, un complot al cărui eșafodaj se prăbușește însă ca un castel clădit pe nisip. Scenografia (Ion Popescu Udriște), în acord cu concepția regizorală. Un cadru fix alcătuit din două cariatide de înfățișând busturile a doi bărbați cu joben, susțin o cornișă pe care se află simbolul cunoscut al justiției: o femeie legată la ochi. Balanța pe care o ține în mână înclină tot timpul într-o parte, sugerând caracterul părtinitor al judecății care are loc. (…)

Spectacolul Teatrului de comedie cu piesa lui Mircea Ștefănescu „Procesul Domnului Caragiale“ se înscrie ca un omagiu adus memoriei marelui nostru dramaturg care este sărbătorit în aceste zile pe toate meridianele globului.  – Ilie Rusu, Munca, 7 iunie 1962

Pusă în scenă la Teatrul de Comedie, piesa a devenit, în regia lui David Esrig un spectacol scânteietor: realul şi convenţionalul se împletesc aci în mod armonios, transformând procesul lui Caragiale în procesul unei societăţi abjecte, în care exploatarea omului merge mână în mână cu dispreţul faţă de om. Folosind mijloace îndrăzneţe şi ajutată de ingenioasa scenografie a lui I. Popescu-Udrişte, regia a obţinut efecte percutante cu fiecare scenă, cu aproape fiecare replică. – Nicolae Minei, Informația Bucureștiului, 27 iunie 1962