Preșul

Ion Băieșu e unul din „frumoșii nebuni ai marilor orașe“ (am pus aceste cuvinte în ghilimele, fiindcă ele se leagă în titlul unui roman pe care-l scriu). Îi place să râdă. Și râde mai ales când întâlnește prostia, boală care, uneori, sare gardul și-n grădina cui nu-ți vine să crezi. Unii, în clipe de lașitate sau de lenevie sufletească, cred că gluma, care la Băieșu ia forme bulversante, mergând de la tragerea pe sfoară până la tragerea (iluzorie) pe roată, merită a fi practicată numai pe spinarea adversarilor. Băieșu, însă, știe că omul nu-i născut să râdă numai de alții, ci de multe ori și de el însuși. Glumind, cu toții trecem mai înalți prin viață (inclusiv Băieșu, aș zice eu, care nu măsoară nici pe departe doi metri).

Ceea ce mă încurcă la Băieșu, — trăsătură întâlnită la toți dramaturgii cu pecete de ceară curată —, e faptul că în dedesubtul fiecărei glume simt distilându-se o tristețe fină. Râsul se împletește cu un bob de durere — și nu-i aceasta, oare, masca teatrului din toate vremurile? – Fănuș Neagu, caiet program

Debutând în noua stagiune sub semnul umorului lui Băieșu, Teatrul de Comedie și-a rezervat în repertoriu două ore de autentică deconectare. Spectacolul cu „Preșul“ are toate calitățile deconectării vesele, și bănuiesc că o să facă un succes de casă direct proporțional cu buna dispoziție trezită printre spectatori. Aș fi nedrept, însă, dacă n-aș sublinia că această bună dispoziție își implică, în desfășurarea spectacolului, destule momente de intenție satirică, subliniate de actori cu vervă și culoare. (…)

…În „Preșul“ spectatorul se va întâlni iar cu universul acela domestic, care face obiectul interesului constant al lui Băieșu în mai toate intervențiile sale umoristice și publicistice (…).Birocrația, ipocrizia, discreția, fariseismul, imoralitatea, chinuirea analfabetă a limbajului etc., etc., etc., dar mai ales tembelismul balcanic cu „înnobilarea“ lui absurdă, fac în „Preșul“ obiectul unei preocupări anecdotice adesea colorate inspirat, dar și, uneori, pedestru. Replica trece prin sală odată cu poanta, dar se și pierde destul de ușor. De la două ore de deconectare însă, nici nu se cerea mai mult, iar spectacolul se consumă vesel și trecător. (…)

[Regizorului], el fiind Ion Cojar, se cuvine să-i subliniez (…)  aplicația la obiect și contribuția la reușita spectacolului (…)

Cât despre actori, nu mai vorbesc cât fac aceștia pentru reușita întreprinderii. Stela Popescu, într-o vervă plină de pitoresc, a definit scenic un personaj și și-a asigurat, și de data asta, succesul marelui public. Admirabilă convingerea cu care își construiește personajul — ilustrare elocventă a artistului autentic, capabil să facă replica să strălucească. În ordinea exploziei umoristice se înscriu apoi, Mircea Șeptilici, autorul unui excelent portret de avocat de pe timpuri, Cornel Vulpe care e un actor de mari resurse și care merită odată un mare rol, Pusi Băltărețu cu un haz deosebit, Dem. Savu — îngroșând o replică ce nu mai avea nevoie de așa ceva, Ștefan Tapalagă, mobil în intervențiile comice, Vasilica Tastaman, Iarina Demian. George Șimonca. (…)

Revin, însă, și zic: cele două ore de deconectare de la Teatrul de Comedie nu vor trece neobservate de public. – Dinu Săraru, Săptămîna culturală, 6 octombrie 1972