Opinia publică

de Aurel Baranga

Sala Mare

Coborând în profunzime, Baranga a reușit mai bine ca în trecut să încadreze non-valoarea ce trebuie infirmată, nu numai pentru că personajele negative sunt mai precis conturate, ci pentru că personajele-replică nu mai constituie prezențe scenice exterioare. – Andrei Strihan, Scînteia, 21 mai 1967
Un spectacol transparent este regimul cel mai propice, presupun, pentru a face publicul să cunoască piesa care se naște pe scenă. E tocmai maniera aleasă de regizorul Mihai Berechet, scenograful Dan Nemțeanu și reputata trupă a Teatrului de Comedie. Pe această scenă se interpretează întotdeauna cu înțelegere și respect pentru autor, dar în același timp cu o fină distanță față de piesă, în sensul afirmării personalității actorilor și profilului instituției. – VALENTIN SILVESTRU, Contemporanul, 19 mai 1967
Cea mai recentă apariție a lui A. Baranga în viața teatrală e plină de surprize: un aer primăvăratec, o alură degajată, alertă, A. Baranga e mai spiritual ca oricând. – Ilina Grigorovici, Scînteia tineretului, 19 mai 1967
Radu Beligan, vioară primă în concert, în dublul său rol, de rezonor spiritual și de erou dramatic, cu incontestabilă consistență psihologică, se desfășoară pe o gamă de maximă amplitudine — de la hazul dezinvolt al conversației cu publicul, la infinita căldură lăuntrică a blajinului Chitlaru, de la poezia subtilă a sentimentelor abia schițate, la amărăciunea cuceritoare a omului necăjit. – Nora Teodor, Informația Bucureștiului, 22 aprilie 1967
În rolul directorului Cristinoiu, Lucian a fost o sursă de haz direct și savuros, fiind unul dintre prea puținii actori care știu să găsească formula unei compoziții umane, normale, apropiate, fără fabricație laborioasă. – Radu Popescu, România liberă, 20 aprilie 1967
Pe Radu Beligan îl secondează măiestrit Marcela Rusu, pusă la încercare, de data aceasta, în ipostaze foarte felurite. Ea joacă cu aceeași putere de convingere naivitatea și vitalitatea coristei de la țară, ifosele femeiuștii agasante și mărginite, sau fiorul de armonie al prea devotatei Otilia. E pe rând, amuzantă, ironică, lirică. – Călin Căliman, Teatrul, iunie 1967

direcţia de scenă Mihai Berechet

scenografiaDan Nemţeanu

asistent regie Anca Livescu

ilustraţia muzicală Aurelian Varga

Data premierei19 aprilie 1967

Galerie foto Mass Media Turnee și premii

Coborând în profunzime, Baranga a reușit mai bine ca în trecut să încadreze non-valoarea ce trebuie infirmată, nu numai pentru că personajele negative sunt mai precis conturate, ci pentru că personajele-replică nu mai constituie prezențe scenice exterioare. – Andrei Strihan, Scînteia, 21 mai 1967
Un spectacol transparent este regimul cel mai propice, presupun, pentru a face publicul să cunoască piesa care se naște pe scenă. E tocmai maniera aleasă de regizorul Mihai Berechet, scenograful Dan Nemțeanu și reputata trupă a Teatrului de Comedie. Pe această scenă se interpretează întotdeauna cu înțelegere și respect pentru autor, dar în același timp cu o fină distanță față de piesă, în sensul afirmării personalității actorilor și profilului instituției. – VALENTIN SILVESTRU, Contemporanul, 19 mai 1967
Cea mai recentă apariție a lui A. Baranga în viața teatrală e plină de surprize: un aer primăvăratec, o alură degajată, alertă, A. Baranga e mai spiritual ca oricând. – Ilina Grigorovici, Scînteia tineretului, 19 mai 1967
Radu Beligan, vioară primă în concert, în dublul său rol, de rezonor spiritual și de erou dramatic, cu incontestabilă consistență psihologică, se desfășoară pe o gamă de maximă amplitudine — de la hazul dezinvolt al conversației cu publicul, la infinita căldură lăuntrică a blajinului Chitlaru, de la poezia subtilă a sentimentelor abia schițate, la amărăciunea cuceritoare a omului necăjit. – Nora Teodor, Informația Bucureștiului, 22 aprilie 1967
În rolul directorului Cristinoiu, Lucian a fost o sursă de haz direct și savuros, fiind unul dintre prea puținii actori care știu să găsească formula unei compoziții umane, normale, apropiate, fără fabricație laborioasă. – Radu Popescu, România liberă, 20 aprilie 1967
Pe Radu Beligan îl secondează măiestrit Marcela Rusu, pusă la încercare, de data aceasta, în ipostaze foarte felurite. Ea joacă cu aceeași putere de convingere naivitatea și vitalitatea coristei de la țară, ifosele femeiuștii agasante și mărginite, sau fiorul de armonie al prea devotatei Otilia. E pe rând, amuzantă, ironică, lirică. – Călin Căliman, Teatrul, iunie 1967