Nic Nic

Comedia Ancăi Bursan și a lui Gheorghe Panco este o operă crescută organic dintr-o experiență de viață cum sunt puține. Stărui asupra acestui fapt întrucât autorii datorează mult cunoașterii celor mai variate medii, ca și aptitudinii lor de a se identifica deplin cu cercuri sociale diverse. Ei au darul real al apropierii de oameni și dispun de resurse de înțelepciune și tandrețe, care se exprimă pregnant în această piesă. Scrisul lor trădează o impetuozitate lirică, cenzurată de inteligență. Comedia reprezintă în esență duelul dintre spiritul de frondă și bunul simț, dintre elan și chibzuință, dintre generozitate cheltuită năvalnic și inițiativa rațională. Autorii pledează pentru o sinteză în care Don Quijote ar fuziona indisolubil cu Sancho Panza. – Șerban Cioculescu, introducere caiet program.

În piesa aceasta Nicnic, zăpăcitul, fantasticul, îi aduce pe toți la realitatea lor adâncă, îi face să și-o înțeleagă și asume. Căci ei sunt capabili de asta. Sunt apți de realitate, ca și Sancho. Toată echipa, cu Tudor Mărău în frunte și cu Liana, au în ei destulă nebunie ca să-și transforme existența în destin, adică să îndrăznească a privi dincolo de planșetă și registre. Cred că, de la un punct încolo cel puțin, acesta e înțelesul piesei. Și cu el trecem la a doua treaptă a ei, la care avem de-a face cu o comedie în accepția nu obișnuită dar adevărată a termenului. Nu mai e vorba de personaje, bine sau prost „conturate”, de intrigă, abil condusă sau nu, etc. Nu știu dacă Nicnic are sau nu aceste calități. Poate că dacă mi-aș da osteneala și m-aș gândi la asta aș fi în stare, ca oricare altul, să răspund (cu sau fără dreptate, indiferent) la asemenea întrebări. Îmi par însă lipsite de interes. Încă o comedie bine confecționată, ce importanță are? Acestea se fac din afară, se „construiesc”; comedia în accepția cealaltă se face dinăuntru, fantezia declanșează niște forțe care acționează intempestiv, după un „paralelogram” al lor, după o fatalitate a lor, pe care autorul nu o mai dirijează și care îl surprinde chiar dacă o bănuiește; nu are decât să i se supună. Un autor care, prin acel hazard al experienței și gândirii numit „inspirație” a nimerit pe nesimțite în lumea esențelor, nu mai are de condus și rezolvat vreo intrigă și de „conturat personaje”. – Al. Paleologu, caiet program

Spectacolul este frumos pentru că cei doi autori s-au bucurat de conducerea atentă și generoasă a regizorului Moni Ghelerter, care a căutat să pună în valoare una din ideile prețioase ale piesei — concordanța dintre vis și realitate în societatea noastră — folosind toate resursele de umor și lirism ale textului, găsind o rezolvare scenică logică și verosimilă. Au fost distribuite fără ostentație accentele în vederea obținerii efectului tonic și a notei generale de poezie a spectacolului, la aceasta contribuind și sugestivul cadru plastic datorat lui Ion Popescu Udriște. Actorii joacă cu plăcere. Sanda Toma este Liana, fata ingenuă în căutarea extraordinarului, cu eternele cochetării și naivități feminine, și aici actrița găsește mijloacele potrivite pentru a crea haloul ciudat al unui personaj obișnuit. Iurie Darie este inginerul realmente simpatic, năvalnic, impulsiv, actorul cheltuindu-se pe sine pentru reușita spectacolului. Valentin Plătăreanu schițează cu ironie portretul funcționarului nu lipsit de imaginație, ci doar comod și invidios. Toți trei știu să alterneze veselia cu poezia sau cu detașarea, simulând și disimulând cu eleganță. Virgil Ogășanu îmbină în Nicnic farmecul personal cu matura stăpânire a mijloacelor de expresie. – N. C. Munteanu, Contemporanul, nr. 14, 1968