Mutter Courage

Distanțarea, vestita distanțare brechtiană e, parcă, de data aceasta, apropiere. Strigătul lucid al poetului german, semnalul de alarmă pe care îl trăgea în preajma altui mare măcel, acela din ’39—’45, nu se putea încadra mai bine în nici o altă perioadă, în nici un alt război, decât în acest război de treizeci de ani. Povestind o veche istorie contemporanilor săi, el îi obliga să-și reamintească și reamintindu-și să prevadă. Mutter Courage nu e istoria luptelor religioase, văzute de un savant. E povestea unui înfiorător cataclism. Istoria inconștienților, profitorilor și victimelor. O istorie când veselă, când tristă. Când comică, și — de ce n-am spune-o — când macabră. E o istorie de alaltăieri, de ieri, de azi. E istoria. Și omul se definește pe sine „vis-à-vis“ de istorie. Alegând o cale proprie sau lăsându-se purtat de torent.

(…) Fie deci ca acest spectacol să însemne un DA și un NU. Da! Asta a fost istoria. Nu! Asta nu mai trebuie să fie istoria! – Lucian Giurchescu, caiet program

Mutter Courage, un mit al lumii noastre, un mit al apelului pentru cunoașterea de sine, mitul depășirii de sine. Multă vreme omenirea a fost ca Anna Fierling, târâtă de soartă și împrejurări, având impresia că reușește acolo unde o aștepta prăbușirea, dar astăzi ea face loc Kattrinei, celei care bate toba anunțând primejdiile.

Și căile de realizare scenică a acestui mit sunt multiple. Alături de silueta monahală a Helenei Weigel și căruța ei se află neliniștea Germainei Montero, energia Judithei Gliser, dramatismul Margăi Anghelescu… Iar acum, creația Marcelei Rusu la Teatrul de Comedie. Toate sunt însă legate de imaginea drumurilor nesfârșite și pustii cărora trebuie să li se pună capăt. – Ileana Berlogea, caiet program

Spectacolul lui Lucian Giurchescu e tulburător și mi se pare a fi opera lui regizorală cea mai de vârf, lucrată cu gândirea și migala artistului ajuns la acel punct al carierei când își îngăduie o demonstrație. El a fugit cu inteligență de pericolul pateticului și stridențelor didacticisto-demascatoare și a apăsat atât cât a trebuit pe coarda subțire și fragilă a omenescului. Spectacolul ia, spre surpriza tuturor, o înfățișare discretă de operetă, am văzut pe cineva strâmbând din nas la idee, dar mie mi se pare tocmai acesta unul dintre clenciurile fericite ale montării, și mă întreb dacă altfel piesa, atât de lungă, nu ar fi obosit.

Porția leului din succesul actoricesc al spectacolului o ia, desigur, Marcela Rusu, una din marile noastre actrițe contemporane, creatoare, în ultimii ani, a unor adevărate momente de artă scenică. Prin tragismul trăirii, prin nuanța și măsura vocii și gestului, prin fiorul privirii, creația ei va rămâne memorabilă și antologică. Joc excelent au și celelalte vedete ale spectacolului, Stela Popescu și Sanda Toma, ca și trupa bărbătească, adică Cornel Vulpe, Mircea Albulescu, D. Rucăreanu, Vladimir Găitan, C. Băltărețu, Aurel Giurumia și Mihai Pălădescu. De aleasă inspirație decorul lui Popescu Udriște, ca și muzica lui Urmuzescu.

Iată, cu alte cuvinte, unul din spectacolele excelente ale stagiunii. – Ion Băieșu, Luceafărul, 8 aprilie 1972