Interesul general

Nu știu ce valoare literară va acorda posteritatea „Interesului general“, și, ca să fiu cinstit, nici nu mă interesează. Nu scriu în complicitate cu eternitatea, contemporanii mei îmi ajung. O singură mărturisire pot face: am scris piesa cu sinceritate și mânie, condiție primordială pentru realizarea unei satire, fericit că pot spune astăzi mai multe decât am putut s-o fac ieri. (…)

În rest, „Interesul general“ — vă previn — nu e o comedie, ci o tragedie, în accepția clasică a termenului. Dacă veți râde, totuși, e din pricina talentului comic al interpreților. Regizorul a făcut tot ce a putut ca să-i stăpânească. Dacă n-a reușit tot timpul, și în întregime, este fiindcă unul dintre actori i-a amintit dictonul, devenit celebru: „ne despărțim de trecutul nostru râzând“. Departe de mine gândul de a pune la îndoială valoarea de adevăr a acestui principiu. Singurul lucru pe care îl vreau însă, e ca să ne despărțim de acest trecut ceva mai repede. Iată temeiul — și singurul — pentru care am scris și pus în scenă „Interesul general“. Drept care mulțumesc emoționat lui Lucian Giurchescu, directorul teatrului și colectivului de actori care m-au ajutat, devotați, ca să realizez acest spectacol. (…) – Aurel Baranga, caiet program

Spectacolul prilejuit de piesa „Interesul general“ mi-a relevat, în afara stâlpilor consacrați ai reprezentației: Marcela Rusu și Toma Caragiu, trei comici de o deosebită valoare.

Îi citez în ordine alfabetică fiindcă preferințele mele s-au împărțit, egale, între creațiile lor.

Aurel Giurumia împletește, în mod paradoxal, un umor suculent, „gras“ cum îl numim noi, în limbajul nostru de teatru, cu umorul „sec“, de o eficacitate care ne-a trimis cu gândul la Niculescu-Buzău sau Iordănescu-Bruno, marii și neuitații noștri comici din epoca în care „Comedia era rege“.

Știam că Mihai Pălădescu e un foarte bun actor, dar parcă niciodată farmecul și hazul lui n-au avut o asemenea strălucire ca în ultimul său rol, în care finețea și discreția, lipsa de ostentație, dar, mai ales, măsura, acest factor decisiv al artei, m-au trimis cu gândul la neuitatul Timică.

Ștefan Tapalagă a sărit, după părerea mea, treapta hotărâtoare a carierei sale: de la „băiatul drăguț“ la „bărbatul cuceritor“, demonstrând că posedă toate darurile care îl califică pentru rolurile mari: sinceritate, aplomb, umor, dar și forță dramatică, înzestrări care l-au consacrat, din prima clipă a urcării sale pe scenă, pe neuitatul Tony Bulandra.

Am ținut să fac aceste semnalări și din bucuria pe care mi-a dat-o un spectacol realizat regizoral magistral, dar și fiindcă gândurile de mai sus confirmă o veche convingere a mea: dramaturgia face actorii. Și nu orice dramaturgie, ci numai cea originală. (…)

Este încă un motiv ca să cultivăm cu grijă, cu dragoste, cu înțelegere, cu exigență și cu simț de răspundere dramaturgia originală. – Sică Alexandrescu, Săptămîna culturală, 17 decembrie 1971