Insula

„Insula” e într-un fel un „joc de-a vacanța” desfășurat în decorul exotic al Americii de Sud. Pictorița Nadia, bancherul Manuel B. Manuel și fotbalistul Boby H, surprinși de convulsiile politice și militare, atât de frecvente în micile republici din această parte a globului, n-au niciun mijloc de a se întoarce în Europa. Fără bani, fără relații, închiriază o mansardă sordidă, în care trăiesc de pe o zi pe alta, hrănindu-se la nevoie cu aspirine. Lumea pe care o cunosc aici este aceeași cu cea din Europa. Aceeași societate devastată de egoism și corupție, ridicolă și caricaturală însă prin mecanismul dereglat al vieții publice. Siliți să trăiască oarecum în afara normelor și moravurilor societății, eroii piesei ajung să cunoască valoarea solidarității umane, bucuriile simple ale unei existențe modeste și curate. Desprinși, ca și locatarii pensiunii Weber din „Jocul de-a vacanța”, de servituțile condiției lor sociale, Nadia, Manuel și Boby visează, în această claustrare forțată, o „insulă mică și rotundă, ca un inel de argint, cu multă lumină, cu mult albastru, cu mult cer…”[…]

Manuscrisul neterminat al „Insulei” merita, credem, operația de restaurare întreprinsă de Teatrul de Comedie cu fidela colaborare a lui Mircea Ștefănescu. Regăsim în cele două acte, elaborate după cât se pare în 1944, multe din calitățile scrisului dramatic al lui Mihail Sebastian. Repulsia invincibilă a autorului față de grandilocvență și retorism, se exprimă aici prin lirismul discret, permanent cenzurat de ironie, prin comicul fin și delicat al situațiilor. Dincolo de aparențele unui joc de replici spirituale, descifrăm epoca tulbure și dramatică în care a fost scrisă piesa. […]

Interpretarea scenică excelentă a personajelor principale valorifică plenar calitățile piesei, suplinind în mare parte neajunsurile ei. Sanda Toma realizează în rolul Nadiei performanța cea mai înaltă, poate, a carierei ei. Știam că are grație și dezinvoltură, că are o voce expresivă, o voce „inteligentă” — François Mauriac spune într-unul din bloc-notesurile sale că judecă întotdeauna oamenii după voce, indiciu mai sigur decât chipul —, dar nu-i cunoșteam îndeajuns resursele ei dramatice, capacitatea de a compune un personaj din multiple nuanțe. Realistă și visătoare, ironică și tandră, cutezătoare și melancolică, Nadia Sandei Toma e o făptură adevărată, care ne cucerește repede simpatia.

Ștefan Tapalagă, și el în progres sensibil, marchează inteligent etapele maturizării lui Boby sub influența evenimentelor și a Nadiei. Evoluția de la tânărul superficial și ușuratic la bărbatul care cunoaște sentimentul responsabilității umane, e inspirat conturată.

Mereu prezent, farmecul comic al actorului îmbogățește dimensiunile personajului. Morga și blazarea bancherului au fost relevate de Mircea Șeptilici cu ironie subtilă. „Umanizarea” personajului în actul al doilea n-a fost artificială deoarece actorul a știut să păstreze cu măsură și sobrietate caracteristicile fundamentale ale eroului. Meritul acestor reușite actoricești îi revine desigur și regizorului Crin Teodorescu, care a lucrat cu minuție artistică la întruchiparea scenică a piesei lui Sebastian, asigurând spectacolului fluență și tensiune. El a dirijat bine întregul ansamblu, izbutind ca fiecare rol episodic să însemne o „apariție. […] – M. Radnev, Informația, 23 februarie 1966

Întrebarea e: ce putea face Mircea Ștefănescu cu aceste date neprecizate și cu aceste două acte fără dezvoltare și fără conflict? Căci aici nu poate fi vorba de „epilog”, cum anunță programul teatrului, ci de o adevărată dezvoltare și încheiere a conflictului, a dramei și a ideii. Mircea Ștefănescu a procedat cu maximum de prudență și de onestitate, adaptând soluția pe care i-o propunea, cu unică certitudine, întreaga operă de până atunci a lui Sebastian: el a făcut să se risipească iluzia, sub presiunea implacabilă a vieții reale (risipind astfel și iluzia posibilă a unui mare capitalist care se poate înfrăți și egaliza cu oamenii altei lumi), dar a păstrat și chiar a dat mai multă vigoare ideii că visul acesta poate da o anumită noblețe vieții, și că realizarea lui poate trece din sfera poeziei în sfera realului. […]

Spectacolul este bun, la nivelul tuturor spectacolelor acestui teatru, care au un nivel teatral totdeauna ridicat. Regizorul, Crin Teodorescu, om fin și discret, foarte potrivit din punct de vedere temperamental cu Mihail Sebastian, a avut sarcina grea de a da mișcare și a crea un crescendo în desfășurarea celor două acte, destul de statice. […]. – Radu Popescu, România liberă, 23 februarie 1966