Croitorii cei mari din Valahia

O piesă la fel de neașteptată ca expresivitate și ca modalitate structurală este Croitorii cei mari din Valahia „istorie apocrifă” de Al. Popescu. Odată cu această lucrare, drama istorică atinge mai clar condițiile de existență ale parabolei. Ceea ce săvârșesc încercările dramatice amintite este nu propriu-zis o interpretare a evenimentului din trecut, ci construirea unei ipoteze posibile asupra semnificației lui. – Dana Dumitriu, România Literară, 7 noiembrie 1968

Viziunea dramaturgică a fost ispitită deopotrivă de spiritul incisiv al inteligenței și de volubilitatea fanteziei, năzuind să dea o sinteză speculativă asupra experienței spirituale românești și să închege totodată un spectacol pur. Jocul intelectului s-a întrupat în câteva dramatis personae într-o fabulă burlescă, ingenioasă. – Ion Vartic, Tribuna, 10 octombrie 1968

Ultima premieră a Teatrului de Comedie confirmă faima colectivului de a da relief și strălucire piesei originale. Sub conducerea lui Lucian Giurchescu, acest dirijor al fanteziei scăpărătoare și al vervei suculente, CROITORII CEI MARI DIN VALAHIA a devenit un spectacol ce se impune, demn de firma teatrului. Montarea are un farmec particular, o culoare specifică, amestec de seriozitate și glumă, invitație la meditație și pendulare între zâmbetul mucalit și hohotul plin. Piesa lui Al. T. Popescu, preluată până acum de numeroase scene din țară (unele versiuni oferindu-se și publicului bucureștean) își dezvăluie pe deplin virtuțile în viziunea lui Lucian Giurchescu (…).

Construcția scenică e solidă, dominată de un joc polemic, ofensiv, în permanentă relație cu spectatorii. Sub veșmintele de epocă, actorii (candid — Mihai Fotino, oneros — Aurel Giurumia) desfășoară o răfuială activă cu indolența, cu inerția și mărginirea ce zăgăzuiesc înflorirea talentelor și manifestarea spiritului novator.

Decorul lui Dan Nemțeanu — o alăturare de scânduri rupte și afumate, într-o geometrie strâmbă ce sugerează curtea domnească „fără orologiu” — se constituie ca un comentariu rafinat, prelungindu-și tâlcurile și prin costume, elocvente ele însele. (…)

Reușitele actoricești strălucesc într-o competiție de egale forțe scenice. În rolul unui legendar voievod Basarab, Amza Pellea a impus una din cele mai izbute create ale carierei sale; un portret memorabil, plin de grație și lumină, al conducătorului care ascunde sub blana de oaie ciobănească cutezanța în faptă, măreție în spirit și generozitate în suflet. În același rol, jucând alternativ, Mircea Albulescu aduce cu un timbru grav și gest elevat, noblețea statuară și spiritul de sacrificiu al celui ce pune Cetatea mai presus de sine și de orice. Mihai Fotino ni se dezvăluie într-o ipostază inedită de inocență și dimensiune poetică(…). Sanda Toma, într-un impecabil desen filigranat, șlefuiește cu ironie mărginirea, răsfățul și capriciile Doamnei Fieur, și ale „eternului feminin”. Debutul bucureștean al talentatului actor Aurel Giurumia confirmă realele sale calități. (…) – Mira Iosif, Informația, 28 aprilie 1969