Comedia întrebărilor

Ni se cere ca, în acest cuvânt al autorilor, să caracterizăm piesa noastră. În general e aproape imposibil să caracterizezi orice piesă și cu atât mai puțin propria ta piesă. Orice se poate face cu o piesă: se poate chiar și regiza, se poate eventual juca, se poate îmbunătăți și se poate strica, se poate face din ea un succes de critică și o cădere la public, dar nu se poate caracteriza. Totuși oamenii de specialitate nu se lasă!

La facultate aveam un profesor care ne spunea cu exactitate ce caracteristici și mai ales câte caracteristici are fiecare piesă de teatru. Toate piesele aveau la el un număr precis de caracteristici: „Nora” de Ibsen avea 8 caracteristici, în schimb „Doi tineri din Verona” de Shakespeare avea numai 5 (dacă nu invers). Examenele decurgeau foarte simplu. Profesorul întreba: „Pescărușul de Cehov?” Iar noi trebuia să răspundem: „Șapte”. Acesta era numărul caracteristicilor. Dacă nu cumva era altul. Sau invers: profesorul ne spunea un număr, să zicem 12, iar noi trebuia să știm că cifra corespunde pentru „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian.

Poate că vom avea norocul ca la piesa noastră să asiste și profesorul. Și atunci o să aflăm fără drept de apel câte caracteristici are și „Comedia întrebărilor”.

Până atunci noi sperăm ca piesa noastră să aib[ă] una singură: să vă placă dumneavoastră!

Și-acum, după ce am elucida problema caracteristicilor mai rămâne să explicăm (ca piesa să poată fi înțeleasă pe deplin de toată lumea) de ce am scris tocmai o comedie a întrebărilor. Pentrucă toată viața am fost nevoiți să răspundem la întrebări. Și atunci ne-am zis: „Dacă-i vorba pe așa lasă că vă arătăm noi”. Și-am scris „Comedia întrebărilor”. – Haralamb și Salem

Câțiva actori inspirați au dat farmec spectacolului de aseară. A fost, mai întâi, Nineta Gusti, care a pășit aproape de sală, la rampă, și acolo, chiar lângă noi, s-a preschimbat brusc într-o adolescentă emoționată, cu priviri umede și cu gesturi naiv-cochete. Au fost apoi Aurel Giurumia, pitoresc și masiv, și Mihai Pălădescu, suplu, caustic, insinuant. Iarina Demian a luminat scena cu frumusețea ei iradiantă, iar Cornel Vulpe, corect în primele două scheciuri, a fost excelent în cel de-al treilea. Cât despre regizorul Cornel Todea, el și-a făcut din plin datoria: a condensat textul, a suprimat pagini întregi din discursurile patetice ale personajelor, a trecut oarecum în grabă peste reluările à la Eugen Ionescu, a presat ritmul și a acoperit cu gaguri spațiul dintre replici. Grație lui, Comedia întrebărilor s-a hotărât, în fine, să devină ceea ce trebuia să fie, de fapt: o comedie. – Adriana Rotaru, Informația Bucureștiului, 20 aprilie 1970

Din numeroasele întrebări care, adresate lucidității, pot ucide măcar pentru o clipă indiferentismul, consumarea automată a existențelor în absența conștienței de sine și de oameni, în absența gândului, cei doi autori și-au ales trei întrebări — semnale, declanșatoarele unui râs amar: — Ce mai faci, tovarășe Pavel? — Unde vine strada Clemenței? — Ce sunt?

Comedia începe din chiar cronologia inversă a întrebărilor, a cărei „logică” de succesiune pare să decurgă din cea… firească. Oamenii întreabă într-una, întreabă în dreapta și stânga: „Ce mai faci?”, unii se trezesc deodată și atunci se zbat să găsească în hățișul „străzilor” pe cea „a Clemenței”; iar cei care au șansa, fie ea târzie, a șocului revelator, se întorc la ceea ce ar trebui să constituie prima întrebare: Ce sunt eu?

La prima întrebare se răspunde invariabil „mulțumesc, bine, tovarășe Petru”, „strada Clemenței” e undeva într-o dimensiune imaginară, iar la întrebarea „Ce sunt?” răspunsul — ești om — nu-l mulțumește de loc pe eroul panicat de luciditate.

Întrebările nasc hărțuieli, absurde reacții ale opacității unor călători prin viață, călători „a toate știutori”. Petru își închipuie chiar câte un mort după fiecare întrebare a sa… De altfel, prin această idee se leagă cele trei acte ale piesei, trei decoruri străbătute de același ins care întreabă. Replici de umor suculent, situații absurde, provocând hazul tocmai prin revelarea banalității lor în viața cea de toate zilele, se succed cumva ca într-un film mut cu imagini accelerate, oprite capricios tocmai când spectatorul comod aștepta să „pice” dezlegarea. E așadar o comedie a comediei întrebărilor, a celor care îndeobște nu cer răspuns, sau a celor pe care oamenii nici măcar nu simt nevoia să și le pună. (…) – Dona Baciu, Steagul roșu, 9 mai 1970