Capul de rățoi

…Piesa rămâne […] o fermecătoare pagină de literatură adolescentină, în care frământarea și tinerețea prieteniei, schițate vast, ironic și aleatoriu de către imaginația dezlănțuită, realistă, pe nedrept uneori, criterii ale sentimentului spontan. Cei patru amici inseparabili, cu nume confecționate ad-hoc în vederea obținerii rezonanței șăgalnice a imaginii, cei care și-au zis „Ciri­vis, Mac-Farlane, Pentagon și Baluba” — doresc să trăiască liber, la inspirația clipei, să restrângă constrângerile formale ale convenției sociale, să coloreze mereu, cu câte un element insolent, cenușa pasivă a existenței burgheze. Evident, amicii nu sunt niște muschetari, perspectiva lor e de ajuns de modestă, dorul de aventură se rezumă la stăpâniri nocturne de pungi și preșuri, cărora ei, în primul rând, sunt dispuși să le confere valoare de simbol. Situația, din punct de vedere social, îi apropie de o lume complicată, cu înclinații boeme, n-a devenit încă intelectuală, ei pentru a nu merge cu gândul până la o lume mai bună, nu-și pun problema că lucrurile de care s-au plictisit de moarte ar putea fi schimbate structural; ei nu tresar doar o omenească, necontrazicându-se nevoie de nou, de proaspăt, revitalizează abia trăirea obișnuită — o înfrângere de liniște, doar atât. […]

Originalul quartet de azi este tratat nu în primul rând în dimensiunea sa de „shocking”. Esrig a descifrat multă amărăciune, multe regrete în această patimă întoarsă spre copilărie a unor bărbați „tineri cu 20 de ani în urmă”, care nu vor să gândească că la viața lor irosită, ratată. Ea o imprimă chiar acestor o veselie tristă, cu sclipiri metalice de ironie, cu răbufniri de revoltă, cu tonuri triste, de cadențare. Entuziasmul colectiv este surprins de Esrig, și apoi de exaltare îl înalță, îl ridică, îl transformă în contagios; dar când iluziile se sfarmă, zbuciumul se întoarce la mică înălțime. […] – Ileana Popovici, Contemporanul, 13 mai 1966

Spectacolul este clădit, în adevăr, pe contraste, deopotrivă sufletești și exterioare; el înfățișează opoziția dintre două lumi, dintre două feluri de a fi și între viață. Sub acest raport, înțelegerea lui David Esrig ni s-a părut singura care putea da piesei adevăr și putere de seducție. Ce vast registru interior avea să sugereze regizorul, prin mijlocirea unei distribuții fără greș! Mișcările abrupte și grotești, întretăind un comic trist, amintind pe Charlot („du mécanique plaqué sur du vivant”, rigiditatea mecanică suprapusă vieții), a concepției bergsoniene a râsului, își vor afla complementul în înfățișarea timidă, a grației fragile a nubilității, înfățișată cu înduioșare impresionantă de Vasilica Tastaman. Jocul liniar și direct al lui Amza Pellea, interpretând veridic un comisar rudimentar, contrastează cu tristețea contagioasă a studenților înfățișați prin Grigore Gonța și V. Plătăreanu, sau cu simplitatea naivă a slugii, redată de Radu Cazan, anunțând o împlinire artistică. –  Ion Biberi — „Gazeta literară”, 14 iulie 1966