Buffalo Bill și indienii

„Indienii” fiind prin excelență o mostră de teatru politic, comunicarea teatral-eficientă, agitatorică, dacă vreți, a gândurilor autorului este problema cea mai arzătoare a versiunii românești și a spectacolului. Politicul constă în abordarea fățișă, deschisă a unei realități istorice și sociale cutremurătoare: decimarea unei națiuni. Istoria reală, înecată în sânge indian, a expansiunii capitaliste în Vestul Sălbatic a fost măsluită de legenda misiunii „civilizatoare”, iar făptuitorii genocidului au fost blagosloviți cu o aură de „eroi”. Pe aceasta mai ales o atacă Arthur Kopit, transfigurând în metaforă scenică ireductibilul conflict dintre „panorama” legendei, difuzată prin toate mijloacele de mass-media moderne, dar mai ales filmul Western, și documentul istoric disimulat în arhive. (…) – Radu Nichita, caiet program

Lucian Giurchescu nu propune însă, aici, o idee spectaculară originală, ci răvășește și mai mult amestecul originar (cu sincopele sale de dramatism și discursurile sale cam fastidioase), transformând într-o melodramă jilavă, cu orfelini murenți, evocarea virilă, justițiară, a tragediei pieilor roșii, cu privire la care americanul mijlociu a fost și, se pare, continuă să fie mistificat.

Se începe cu o parodie veselă, chiar foarte veselă, în făgașul frenetic, a circului lui Buffalo Bill: actorul Valentin Plătăreanu dezvoltă un joc hazos, inteligent, o compoziție îngrijită, în rolul gazetarului care l-a nemurit pe vânătorul de bizoni (apoi director-autor-impresar al „Panoramei”); are o intrare remarcabilă artistul atât de prețuit de noi Mircea Albulescu (el e eroul Buffalo); joacă vioi, trag din pistoale, călăresc, se supără și glumesc ca din glonț, cu multă vervă comică, Amza Pellea, Dumitru Chesa, George Mihăiță; mai e tabloul, nostim și el, al reprezentației date la Casa Albă, unde președinte e, cu aplombu-i binecunoscut, Mircea Șeptilici. (…) – Valentin Silvestru

Profesional, spectacolul lui Giurchescu îl recomandă încă odată ca pe un regizor stăpân pe toate mijloacele meseriei, realizând totul la cel mai excelent nivel tehnic, știind să lucreze cu actorii, cu grupurile, cu masele.

Din interpretare s-au desprins, desigur, Mircea Șeptilici, în rolul Președintelui, știind, ca întotdeauna, să împletească prestanța cu umorul; Mircea Albulescu, în rolul principal, al lui Buffalo Bill, nu știu dacă cu totul în rol, dar cu prezență (…); Valentin Plătăreanu, foarte amuzant de data aceasta în rolul unui reporter-scriitor-circar; Silviu Stănculescu, în cel mai ingrat rol al dramei, rolul șefului indian, care a trebuit să poarte și numele, încă mai ingrat, de Taurul Culcat; noul director al Teatrului Național din Craiova, Amza Pellea, în rolul unui șerif de vest, asasin, hoț și bețiv, rol asupra căruia interpretul pare să-și fi făcut o idee mult mai clară decât autorul, care n-a avut nici una. În nenumărate alte roluri, caracterizate prin imitație de uppercut-uri nimicitoare, împușcături, echitație, nenumărate bușeli de pământ, salturi și chiuituri, s-au consumat, muscular și vocal, cu multă sârguință, Gh. Chesa, Gh. Mihăiță, Florin Tănase și Gh. Simonca; apoi, brutal și viclean, în roluri de senatori negociatori: Cornel Vulpe, Mihai Pălădescu și Costel Constantinescu; apoi, singur D. Rucăreanu. (…)

Aferim! – Radu Popescu, România liberă, 10 martie 1973