Fata Morgana

Numesc [socratice piesele lui D. Solomon n.n.] într-o accepție asemănătoare cu cea a dialogurilor din tinerețe ale lui Platon numite „socratice” și care, spre deosebire de cele „dogmatice” (Fedon, Timeu, Gorgias etc.) nu duc la nici o concluzie sau concepție definită ci se rezolvă în aporie, în nedumerire. (…) Piesele scurte ale lui D. Solomon merg pe asemenea sistem sofistic, de reducere la absurd, jucând pe substituiri semantice (fallacia accidenti) sau pe cercul vicios (petitio-principii). (…)

Spiritul socratic și-a exercitat acțiunea în societatea românească prin ironia, maieutica și dialectica lui Caragiale. Această acțiune a fost în ultimă instanță o dizolvare a confuziilor, în planul intelectual, moral și politic, prin aporie și reducție la absurd. Ceea ce face și Dumitru Solomon, cu o rară ascuțime și îndemânare dialectică, într-un stil propriu și într-un spirit socratic conștient. – Alex. Paleologu, caiet program

…Cât privește Fata Morgana (cu subtitlul ușor tautologic: farsă pseudo-polițistă), cea mai nouă producție a dramaturgului, este, să-o spunem, o reușită a genului. Nu cred că e tocmai potrivit să-i rezum intriga (eventualii cititori ai rândurilor de față ar pierde, poate, ca spectatori, ceva din farmecul reprezentației), de aceea mă voi limita să anunț că mobilul întregii anchete (fals polițiste) este dispariția unui reputat lingvist, profesor universitar, sosit într-un oraș de provincie să prezideze examenul de bacalaureat. Această dispariție obligă pentru un timp autoritățile să suporte necazurile savantului, a cărui onestitate e pusă la încercare de diverși indivizi. Procedeul clasic al substituirii e folosit abil și spectatorii se amuză. Nu fără încântare am recunoscut printre ei pe un foarte venerabil specialist în știința limbii, profesor de mare autoritate. Dumitru Solomon a trezit, pare-se, curiozitatea mediilor respective.

(…) Dumitru Solomon se dovedește și un iubitor de paradoxuri. Mai adăugând construcția abilă și dezinvoltă, cu gradul recomandat de „neprevăzut“, putem conchide că succesul nu-i va ocoli piesa. În materie de personaje i-a reușit mai ales cuplul milițian-procuror. Primul (interpretat de Iurie Darie) e îndeajuns de simpatic, de sincer, ca să se dovedească până la urmă și îndeajuns de abil. El are asupra-i un revolver încărcat cu… apă, dar și unul adevărat. Cât despre procuror, ei bine, cu acesta milițianul va avea o idilă, căci procurorul e o femeie! Ceea ce remarc cu satisfacție, în ultimă instanță, e absența vulgarităților care, din păcate, se insinuează în destule comedii contemporane, compuse chiar de „maeștri“.

Teatrul de Comedie posedă, acum, o trupă aproape la fel de bună ca aceea care, în urmă cu câțiva ani, ne-a dăruit spectacole memorabile (Troilus și Cresida, Umbra). Scrisă special pentru acest teatru, piesa îi servește profilul. Regizorul Mihai Dimiu a montat-o, îmi închipui, cu plăcere. Aceeași plăcere se manifestă, de altfel, și în jocul actorilor care-și subliniază replicile cu vădită satisfacție (vădită, ceea ce nu știu dacă, din punct de vedere profesional, e bine sau rău). Oricum, în întregul lui, spectacolul corespunde dorinței publicului. Aș mai consemna interpretarea Sandei Toma, a Vasilicăi Tastaman, a lui Mircea Șeptilici, a lui Dem. Savu. Și aș recomanda această comedie și teatrelor din provincie, sătule, după cum sper, de improvizații. – Marius Robescu, România literară, 20 mai 1971