Mandragora

Forța comică a lui Machiavelli, expresivitatea dialogului său, rezidă în caracterul concret al situațiilor și al personajelor. Ilustrul scriitor florentin nu creează sisteme abstracte nici în lucrările științifice și cu atât mai puțin în cele literare. Ceea ce îl interesează mai presus de orice e „istoria”, adică realitatea, oamenii vii, întâmplările trăite, pasiunile aprinse. Mătrăguna beneficiază larg de această viziune și de capacitatea de-a intui, de-a exprima viața, ceea ce l-a făcut pe Voltaire să-l considere pe Machiavelli un poet comic mai mare și mai important decât Aristofan.

Poate că înainte de-a vorbi despre „machiavelismul” Mătrăgunei, ar fi fost mai oportun să ne ocupăm de artă, de valoarea etico-estetică a acestei capodopere. Dar un asemenea gest concret și pozitiv — pentru a fi mereu machiavelici — se cuvine a fi cedat admirabilei echipe a Teatrului de Comedie.

Și dacă nu veți râde — cum propune Prologul — în lipsa autorului, această echipă „va fi bucuroasă să vă plătească vinul…”. – Florian Potra, caiet program

Fără îndoială, tendința de a transforma Mătrăguna într-un musical conține premisele unui succes, pe care în mare parte îl și realizează. Ritmul alert, mișcarea bogată, dar, mai ales, renunțarea la stilul obișnuit de montare a piesei sunt câteva calități importante. (…) Scenografia lui I. Popescu Udriște propune o soluție inventivă: el creează un colț sordid dintr-un cartier florentin, îmbinând un realism aparent cu cel mai evident convenționalism. Revelările costumelor conțin un comic remarcabil (…). Cernescu folosește o distribuție omogenă, bine concepută. (…)  – George Banu, România Literară, 29 ianuarie 1970