Iată cea mai bună piesă pe care Anouilh a dăruit-o teatrului de multă vreme încoace. Ultimele sale opere, demonstrând în continuare diabolicul său simț scenic, lăsau prin pesimismul lor fără speranță, prin spiritul lor părtinitor, arțăgos și provocant, o impresie de amărăciune incomensurabilă și incurabilă.
Desigur, CHER ANTOINE, al cărei subtitlu „Iubirea ratată” e semnificativ, nu e o piesă trandafirie, deși umorul (scrâșnit, bineînțeles) al autorului se revarsă aici în voie. Ceea ce face pasionant, chiar patetic, spectacolul de la Comédie des Champs-Élysées e faptul că, în CHER ANTOINE, Jean Anouilh nu-și mai urmărește contemporanii cu disprețul sau cu ura sa, ci își face în fața noastră un examen moral cu o sinceritate impresionantă. În felul acesta pesimismul funciar se transformă în luciditate, arțagul se umanizează iar satira disperată a unei lumi condamnate devine confesiune sfâșietoare…
CHER ANTOINE a fost considerată piesa-testament a lui Jean Anouilh. Ar însemna, poate, să-l înmormântăm prea devreme! Ea aduce, însă, un sunet personal și autentic, care nu înșală. – André Camp, L’Avant-Scène, 15.XI.1969
O convingere patetică l-a însuflețit pe regizorul Lucian Giurchescu în montarea piesei lui Anouilh pe scena Teatrului de Comedie, prezentând în premieră pe țară un excelent text dramatic, o capodoperă de o emoționantă calitate umană, într-o traducere românească semnată de Andrei Băleanu, care păstrează toate farmecele originalului, transpus în demnitatea și eleganța lui. – Viorel Bindea, Steagul roșu, 11 octombrie 1970