Arca bunei speranțe

…Iată-ne acum în Arca lui Sârbu. O metaforă, o parabolă, o anecdotă filozofică? Mai întâi de toate: o piesă contemporană. Piesa lui Sârbu avea nevoie de o „cheie“ așa cum și cea mai simplă melodie are nevoie de o cheie muzicală. Ca o simplă busolă. O piesă modernă are adesea soarta unei picturi moderne. E criticată de „model“ pentru că nu se regăsește în ea. Dar timpul îl regăsește. Și pe noi toți. În piesa lui Sârbu bate un vânt de adevăr și de viață. Esteticianul ne invită să reflectăm la ceea ce e arta în raport cu noi.

Iar piesa? Să fie o dramă, o comedie?

Autorul acestor rânduri își propune să vină periodic în sala de spectacole să surprindă reacția dumneavoastră. (…) – Alecu Popovici, caiet program

ARCA BUNEI SPERANȚE e construită pe scenă de o femeie. Teodora Dinulescu a cuprins în decorul ei toată întinderea scenei, poate chiar și a sălii. Nava pe care a conceput-o nu are borduri. Probabil că vom simți cu toții dorința să ne agățăm de parâme, să ne legănăm pe catarge, să ne amestecăm printre ființele și obiectele adunate pe acest vas-univers care plutește în infinit. (…)

Mi se pare că Teodora Dinulescu are simțul aventurii. Pentru ea, fiecare piesă este un salt neprevăzut în mijlocul lucrurilor ciudate, care urmează a fi cercetate și descoperite. (…)

Senzația de ireal pe care știe s-o producă nu înseamnă, totuși, o despărțire de realitate. E mai degrabă o invitație de a pătrunde în tainele lumii înconjurătoare, acolo unde viața adevărată se îngemănează cu fantezia și cu visul. (…) Andrei Băleanu, caiet program

I.D. Sârbu pornește de la motivul biblic al rătăcirilor lui Noe și ale fiilor săi. În textul biblic aflăm că Dumnezeu intuiește înfigerea păcatului în carne, căci, spune el, „nu va rămânea duhul meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup“. Fiziologia și sexul – ape adânci, a căror albie ascunde prăpăstii până la care nu ajunge raza spiritului. Relaxarea produce apetitul desfătării, ignorarea legii. Potopul vizează nu distrugerea, ideea regenerării e conținută în proiect. Noe se îmbarcă cu fiii săi și femeile lor, iar viețuitoarele sunt toate perechi. Regenerarea trebuie să fie integrală, dar cu caracter dirijat. Se aleg mai multe animale bune decât rele. Universul nu se modifică substanțial, devine doar mai armonios. Potopul produce o purificare. El i-a periclitat omului siguranța, i-a ruinat orgoliul eternității. Semn al dispariției posibile, al perisabilității, potopul impune respectarea normei. Marea și decisiva clauză a iertării: neconsumul cărnii de om. Potop nu va mai fi. Curcubeul – semn al reținerii divine de a mai pedepsi. Ce determină definitivul legământ? Convingerea că păcatul e consubstanțial naturii umane sau revelația că sufletul suportă și el sancțiunea destinată doar trupului? O umbră imensă ascunde în ea secretul supremei iertări.

La I. D. Sârbu plutirea nu se sfârșește. Lipsesc reperele, lipsesc șansele, nimic nu poate fi controlat sau determinat. Situația e realmente expresivă. (…)

Personajul care atrage este, ca și în text, Noe. Amza Pellea construiește sobru dimensiunea bătrânului singuratic, emoționând în scena intensă a ascultării semnalelor vestitoare de moarte. Vladimir Găitan (Iafet) captivează în prima parte prin farmec, dezinvoltură și dezabuzare sceptică (…). – George Banu, Contemporanul, 27 noiembrie, 1970