Alcor și Mona

În Alcor și Mona, iubitorii lui Mihail Sebastian vor regăsi atmosfera și personajele Stelei fără nume, în spiritul și foarte aproape de litera textului. Prelucrarea nu a trebuit să forțeze uși deschise. Cântecul și dansul s-au integrat extrem de firesc în universul acestui scriitor sensibil și inspirat, care știa să audă muzica galaxiilor și să vadă aștrii valsând.

Să-l ascultăm chiar pe Sebastian, care — infirmând teza genurilor pure — scria într-un ciclu de foiletoane din „Cuvântul“ : „Scena nu mai poate rămâne depărtată și convențională între trei pereți, despărțită de o cortină și o rampă. Ci sala o cucerește și o coboară jos, o înnoiește și o înviază nu din carton și tiradă, ci din muzică, dans, poezie și culoare (…) Teatrul se desliteraturizează. În sfârșit. Căci nu a fost făcut pentru carte și bibliotecă, ci pentru lumina unei săli, deasupra căreia să se lege punți de înțelegere între parter și culise (…) Teatrul își caută acum un chip potrivit esteticii zilei. Probabil îl va găsi, după ce va fi încercat toate dibuirile, dar îl va găsi. Cabaretul este un început și o chezășie. Drumul de la dramă la spectacol nu echivalează cu un faliment. Dimpotrivă. Îi este dat scenei să ne dea cea dintâi izbutită sinteză de arte“.  – Andrei Băleanu, caiet program

Ar fi de dorit ca toate teatrele și toți regizorii să ia exemplu de autenticitate artistică de la afișul „musical“-ului „Alcor și Mona“ — după „Steaua fără nume“ de Mihail Sebastian, adaptare și regie Sanda Manu, versuri de Flavia Buref.

Genul este, la noi, la primele lui începuturi — așa încât, odată cu publicul, vom amâna subtilele distincții dintre operetă, comedie muzicală și „musical“ pentru a gusta, întreagă, bucuria spectacolului. „Alcor și Mona“ nu are altă pretenție decât să ne amuze și reușește, punând în circulație de masă, excelenta comedie a lui Mihail Sebastian. (…)

În noul context, Iurie Darie a avut farmec, un farmec inedit (mai mult al epocii noastre), o volubilitate cuceritoare și un personal simț al umorului. (…)

Iubitori de teatru cinstit realizat — de la tragedie și până la „revistă“ — am ascultat de la început până la sfârșit povestea, încântați de darurile multiple ale actorilor care o reînnoiau, de plăcerea publicului dimprejur — convinși fiind că exigentul nostru Mihail Sebastian s-ar fi simțit și el la largul lui, aplaudând odată cu toată lumea. – N. Carandino, Săptămîna, 30 decembrie 1970